Medicul român care a luptat cu sistemul și a învins.Operează pacienți fără speranță: „Eu privesc boala ca pe un eveniment de viață, nu ca pe catastrofă”

24 Feb 2020
Medicul român care a luptat cu sistemul și a învins.Operează pacienți fără speranță: „Eu privesc boala ca pe un eveniment de viață, nu ca pe catastrofă”

În urmă cu câțiva ani răspundea resemnat: „situaţia actuală este foarte clară, eu îmi închei activitatea în instituţie în momentul în care se prezintă un coleg mai tânăr, specialist sau medic primar care ocupă postul prin concurs. Postul este dat vacant, este publicat. Eu am extrapolat și s-a alunecat foarte mult numai pe interesul meu. Da, aveam un interes să mai stau fiindcă mă simt în putere, am început ceva și nu am terminat treaba cu laserul. Am fost acuzat de faptul că nu am avut timp în doi ani. Păi, în doi ani nu am avut pe cine, trebuia să formez oameni tineri, colegii mei medici primari au mai venit, au mai văzut, nu au înțeres. Deci, un medic la 40 de ani, nu-l poți obliga, oricine esți, trebuie să iei un rezident, să-l formezi. Demersul meu pentru domnul ministru a fost foarte clar: în momentul în care rețeaua e goală de specialiști, n-ai doctori, tinerii iți pleacă, tu anual îi lași să-ți plece, dai afară din sistem câte 300 de medici specialiști cu vechime. Pentru ce? Pentru că ai o lege cu dedicație? De aia ești ministru ca să îndrepți o lege sau să dai o lege nouă. Tendința europeană nu este să-i pensioneze pe oameni mai repede, ci să-i țină în activitate... ” precizat doctorul Dan Nicolau. În acele momente medicul român se pegătea să se mute cu activitatea în Ungaria pentru că în România nu mai era lăsat să practice arta de a salva oamenii bolnavi în fază terminală.

Dar anii au trecut, lucrurile s-au așezat pe un făgaș norma, iar celebrul chirurg continuă să salveze vieți, chiar dacă el însuși a trecut prin trauma acestei boli nemiloase - cancerul. Dan Nicolau este medicul a cărui „reformă” structurală s-a petrecut la aproape 30 de ani, când tatăl lui a plecat în lumea drepților și când a învățat că medicul poate să-și trateze pacientul ca pe o rudă apropiată. Ani mai târziu, când a văzut boala cu ochii pacientului și i-a supraviețuit și-a amintit ceva ce știa de mic: singurul lucru obligatoriu în viață este moartea, toate celelalte sunt opționale și eternitatea noastră ține doar de ce facem între aceste opțiuni și ce alegem să lăsăm în urmă.

”Eu m-am născut în Târgu Mureș, iar atunci tata era contabil-șef la Regionala CFR, iar mama lucra ca dactilografă acolo. Așa s-a întâmplat să se întâlnească. După ce m-am născut eu ne-am mutat în Cluj, unde tata a lucrat o vreme tot la CFR, după care a intrat în cinematografie. Cu timpul am evaluat cu atenție contribuția fiecăruia dintre părinți la formarea mea. Iar una dintre primele lecții de la tata se petrecea pe la 4 ani ai mei, într-o zi de sâmbătă, când am trecut pe lângă o librărie, unde se vindeau și jucării.

Am vrut și eu una și atât am plâns și m-am dat cu fundul de pământ, iar tata s-a rezemat de un perete și, neclintit, citea ziarul. Am obosit și m-am plictisit de scena mea care nu producea niciun efect și m-am uitat la tata. El a împăturit ziarul, s-a uitat la mine și m-a întrebat: „Ei bine, ți-ai cumpărat jucăria?”. „Nu, i-am răspuns eu uimit! Nu am bani!”. „Cum, a venit imediat lecția lui tata, tu nu ai bani dar faci un așa scandal?Trăiam vremuri grele, locuiam toți într-o cameră, nu ne-am fi permis multe nimicuri și jucării. Și m-am dus la tata să mă sfătuiască ce pot face. Și mi-a zis: „fă ceva! Adună ziare!” El mi-a dat ideea să iau ziarele de la vecini; locuiam în piațeta din spatele casei lui Matei Corvin, din Cluj; am vorbit cu Gyuri Baci, nea Vasile, nea Petrică să nu mai arunce ziarele. Le luam eu și le duceam la piață, unde negustorii nu aveau pungi de plastic să ambaleze, ci ziare. Le făceam coifuri și mergeam în piață cu câte o legătură de coifuri. Prima dată nu cred că am reușit să trec de trei tarabe și să epuizez coifurile. În plus, am și venit acasă cu o plasă plină cu fructe și legume..” declară medicul.

”În perioada de tinerețe chirurgicală intervine un moment de supraevaluare, eu îi spun „încordare de mușchi chirurgicali”, când ai impresia că poți face tot și uiți că ce trebuie să faci tu este întotdeauna adaptat la pacient, la ce poate el suporta și duce spre vindecare. Am avut vreo trei eșecuri care mă vor urmări toată viața, dar recunoașterea acestora i-a salvat pe mulți alții după mine de la a repeta eroarea. Aveam, de pildă, convingerea falsă că nu există tumoră pe care să nu o scoți. Și am făcut intervenția perfectă, pe care nu a suportat-o pacientul. Există limite! Iar aceste lecții m-au temperat și m-au obligat să evaluez bine ce poate duce pacientul.

Dar toți suntem acolo. Nu există chirurg care să nu aibă 3, 7, 10 cruci în spate. Depinde de fiecare cum și le asumă și ce învață din ele. Și ajunge la un soi de echilibru între ce știe și poate face, iar aici este nevoie de o evaluare foarte bună de sine, a pregătirii sale, și ce poate suporta pacientul. Prima regulă din medicină este să nu faci rău și nu este nimic grav în a recunoaște că nu poți face mai mult, că ai făcut tot ce ținea de tine.”, a declarat chirurgul pentru life.ro.

Vorbind despre drama diagnosticului de cancer, acesta a declarat: ”Majoritatea trăiesc acest șoc din pricina medicilor. Puțini dintre aceștia empatizează cu pacienții. Nu ai voie, ca medic, chiar spunându-i omului adevărul să-I stingi orice urmă de speranță. Am pacienți disperați care vin la mine în stadiul IV și cu o poftă de viață incredibilă. Iar eu nu sunt deloc împăcat cu acest stadiu IV inoperabil. Este o enormitate. Dacă nu îi explici omului ce înseamnă el, pacientul va considera că este ultimul stadiu.”

Alte stiri din Sanatate

Ultima oră