Azi, Curtea de Apel București. Eram în trecere prin zonă și-am zis să intru, să văd cum se mai împarte dreptatea prin sălile de judecată. Gramaj și calitate. Ştiu, sunt inexplicabilă, îmi place să înţepenesc pe o băncuţă de lemn și să ascult declaraţii de inculpaţi și martori, pledoariile avocaţiilor. E o experienţă unică, un soi de autopsie publică a vieţii.
Azi am ajuns acolo din întâmplare. Urc scările și trec prin filtrul de pază, punându-mi geanta pe banda rulantă, pentru scanarea interiorului ei. Dau să o iau și să-mi continui drumul spre sălile de judecată ale Secţiilor Penal. „Staţi așa!”. Stau. „Aveţi un aparat de filmat înăuntru?”. Am, în ultima vreme umblu după mine cu o cameră video mică, în caz că mă împiedic pe stradă de subiectul vieţii mele. „N-aveţi voie!”, mă anunţă doamna jandarm. „Da, știu că n-am voie să filmez în sala de judecată, nu o voi folosi, promit”. De altfel, niciun inconștient n-ar putea filma în sala de judecată, acolo unde există permanent alţi 2-3 jandarmi ce supraveghează ordinea și liniștea procesului... „N-aveţi voie să intraţi cu camera video în Curtea de Apel București!”, mă anunţa doamna jandarm. „Şi ce fac?” „O lăsaţi aici”, decretează ea. „Dar, v-am spus că nu am de gând să o folosesc, știu regulamentul, pentru asta sunt colegii dumneavoastră în sa...” „O lăsaţi aici”, decretează doamna.
Ȋncerc să o conving să se răzgândească folosind un argument logic. „Să știţi că, la o adică, și cu telefonul mobil s-ar putea filma în sala de judecată”. Aici intervine colegul din ghereta de pază, rămas până atunci în expectativă. „Da, da’ la telefon vorbiţi, nu putem să vi-l reţinem”. Mă blochează. Uite, asta chiar nu-mi trecuse prin cap..., la camera video nu pot vorbi, prin urmare trebuie să le-o las în custodie. Dacă aș fi putut vorbi și la cameră... Renunţ și depun obiectul pe masa doamnei jandarm, care deschide un catastif. „Buletinul”, spune ea, cu pixul în mână. „Al meu sau al dumneavoastră?”, încerc să mă dumiresc. „Al dumneavoastră!”, se enervează ea. „Păi, vă las camera video, trebuie să vă dau și buletinul?” „Ca să vă notez datele”, mă ajută ea. „Ca să știu de la cine am luat camera și cui i-o dau înapoi.” Aha, e pentru binele meu. „Da’ dumneavoastră ce dovadă îmi daţi că mi-aţi luat camera?”. Se uită la mine cu puterea scanerului de pe banda rulantă. Gata, s-a prins că am stomac doar o cană de cafea. „Niciuna!” „Deci, mergem pe încredere?”, mă prind, într-un final. „Dacă n-aveţi încredere, scoateţi cardul din cameră și luaţi-l cu dumneavoastră!”, îmi oferă o soluţie celălalt jandarm. Uite, nici nu mă gândisem că în timp ce eu mă delectez cu procese penale, ei mi-ar putea viziona filmările de la serbarea școlară... „Am datele dumneavoastră din buletin!”, se enervează doamna. „Păi, camera mea, buletinul meu. Dumneavoastră ce-mi daţi, la schimb?” Mi-ar da, da’ nu se cade în sediul Curţii de Apel. Nu-mi răspunde, dar întoarce catastiful în direcţia mea și-mi întinde pixul. „Semnaţi!” „Că ce?” „Că aţi lăsat camera” E Kafka. E scena de apus din noaptea minţii. Semnez. Dracu’ m-a pus să iau camera la mine, visând că mă întâlnesc pe drum cu subiectul?
Mă întorc după doar câteva minute, timp în care am lecturat lista proceselor de la avizierele sălilor de judecată ale Secţiilor Penal. Aș mai fi rămas, era o ofertă, un proces de omor în care inculpatul era judecat în stare de libertate. V-am zis că în sala pașilor pierduţi vezi viaţa până-n ultima ei celulă, cu toate mutaţiile și ciudăţeniile ei... Aș mai fi stat, dar mi-era gândul la camera video, pe care o lăsasem, pe semnătură, de bunăvoie și silită doar de regulamentul interior al unei instanţe.
Mă duc la gheretă cu buletinul întins, cetăţean model, să-mi recuperez obiectul. „Nu-i nevoie”, mă anunţă doamna jandarm. Ştiu, sunt memorabilă... Dar nu e chiar în regulă. Un alt jandarm îmi aduce obiectul care fusese depozitat, între timp, într-o cameră alăturată. Ȋl iau, spun „bună ziua, servici ușor” și dau să plec. „Semnaţi!”, aud tunând vocea doamnei jandarm. „Că ce?”. „Că vi s-a predat camera!”. Semnez.
Statul, prin autorităţile sale, pretinde încredere de la cetăţenii săi. O încredere oarbă. Nu trebuie să pui niciodată sub semnul întrebării ceea ce face statul sau autorităţile sale, reprezentate de oameni, egali în drepturi cu tine, nu trebuie să ceri dovezi de încredere, nu trebuie să întrebi de ce. Trebuie să te supui regulilor. De la intrarea în sediul unei instanţe și până la decizia de impunere pe care ţi-o trimite fiscul, de la camera de gardă a spitalului și până la taxa percepută de popă pe ultima groapă. Nu e loc de întrebări și nu e nevoie de probarea reciprocă a încrederii, nici măcar cât un bănuţ de plastic de la garderobă. Pentru stat, încrederea va fi întotdeauna doar o stradă cu sens unic, pe care noi, muritorii de rând, vom bate pas de defilare.
