Ne apropiem de sfârşitul lunii octombrie, perioadă marcată de două importante sărbători religioase: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir (26 octombrie) şi Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov (27 octombrie). În lumea satului românesc, în noaptea de 25 octombrie, în prag de Sfântul Dumitru, încă se mai aprind focuri pe la răspântii sau pe dealuri îndeosebi prin judeţele Argeş, Dâmboviţa şi Vâlcea, cunoscute drept focurile de Sâmedru, în jurul căruia se adună îndeosebi tinerii din sat. Însă nu numai tinerii petrec în acest fel câteva ore, ci copiii şi vârstnicii care, la rândul lor, se reunesc în jurul focului mai mare sau mai mic, format din buşteni şi cioturi de lemn.
Sâmedru desfrunzeşte codrul şi încuie vara şi, împreună cu Sângiorzul, împarte anul pastoral în două anotimpuri: vara pastorală – cuprinsă între Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru, ajunsă la jumătate la Sfântul Ilie, respectiv iarna pastorală – cuprinsă între Sfântul Dumitru şi Sfântul Gheorghe, mijlocul acesteia fiind la 16 ianuarie, la Sânpetru de Iarnă.
Sâmedru este o zi importantă pentru soroace, fiind momentul în care erau plătite toate datoriile şi alte înţelegeri stabilite încă din primăvară, de unde şi vorba: “La Sângiorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii”.
Etnologul Narcisa Ştiucă arată în volumul “Spirala sărbătorilor, rosturi, tâlcuri şi desluşiri” că “în noaptea de Sâmedru (ciobanii) aşterneau o dulamă pe pământ şi, dacă se culca pe ea o oaie neagră, era semn că iarna va fi bună, dar dacă oaia era albă, şi iarna avea să fie aspră şi plină de nămeţi. (…) Alte interpretări sunt rodul a generaţii de experienţă trăită în sânul naturii, de aceea pot avea grad de credibilitate şi de valabilitate mult mai mare: «Dacă la Sâmedru e lună nouă, iarna începe curând şi se gată iute, iar dacă e luna plină, iarna începe curând şi se gată târziu: va fi iarnă grea. Dacă se gată luna la Sâmedru, şi iarna se gată iute şi va fi uşoară; de va fi lună plină, iarna va fi grea»”.
