The American Conservative, o publicație cunoscută pentru perspectiva sa critică față de globalism, oferă o privire detaliată asupra tensiunilor politice actuale din România, în contextul alegerilor din 2025 și al deciziei controversate a Curții Constituționale de a-l descalifica pe Călin Georgescu din cursa prezidențială. Deși este scris din perspectiva unui jurnalist străin, articolul reușește să surprindă nuanțele peisajului politic românesc și să evidențieze modul în care provocările din România reflectă tendințe mai largi, întâlnite în multe alte democrații occidentale. Teoriile conspirației, istoria și furia anti-sistem se ciocnesc la București. Sunt alegerile din România o previzualizare a viitorului nostru politic?, se întreaba The American Conservative,
„Cred că Georgescu e dus cu pluta,” spune Alex, un tânăr român care nu se ferește de cuvinte tari când vine vorba despre candidatul la președinție recent descalificat. „[Dar] chiar și așa, am votat cu Georgescu. Cealaltă opțiune era mafia care ne omoară țara de 35 de ani.”
Alex nu se potrivește cu profilul votantului tipic de dreapta. Are puțin peste 30 de ani, lucrează ca IT-ist într-o corporație multinațională în București, vorbește fluent engleză și poartă părul prins în coadă. Sentimentele lui reflectă starea confuză a politicii românești, care, dintr-o dată, a devenit un punct fierbinte pe harta geopolitică internațională, atrăgând atenția unor nume grele precum Elon Musk și vicepreședintele american J.D. Vance.
Iată câteva momente-cheie din sezonul electoral turbulent al României. În noiembrie anul trecut, Călin Georgescu a apărut de nicăieri și a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale, propulsat de un amestec ciudat de euroscepticism, nostalgie, naționalism și o campanie abilă pe rețelele sociale — mai ales pe TikTok. În decembrie, Curtea Constituțională a anulat rezultatele și a programat un nou scrutin în mai, invocând dovezi privind amestecul Rusiei, prezentate de Serviciul Român de Informații (SRI).
La începutul lunii martie, șase persoane, inclusiv un general în rezervă, au fost arestate pentru complot la o lovitură de stat, presupus sprijinită de Moscova. Pe 9 martie, Curtea Constituțională a menținut decizia Biroului Electoral Central de a-l exclude definitiv pe Georgescu din cursă. Bucureștiul a rămas, în mare parte, calm după verdict, dar în orele imediat următoare, susținătorii lui Georgescu s-au ciocnit violent cu forțele de ordine. Horațiu Potra, fost militar și șef de mercenari cunoscut pentru operațiunile sale din Africa subsahariană, a cerut o insurecție armată pentru a răsturna decizia Curții.
De la căderea comunismului, România și vecinii săi din Europa de Est s-au aflat într-o poziție incomodă: aceea a fraților mai mici, rămași în urmă, dar dornici să prindă din urmă democrațiile occidentale — bogate, stabile și respectabile. Tranziția către capitalismul de piață și aderarea la NATO și UE au fost celebrate ca borne esențiale ale progresului. Crizele constituționale, candidații controversați și ciclurile electorale bizare erau, până nu demult, privite ca simple hopuri temporare.
Dar dacă haosul electoral din România nu este un simptom întârziat, ci un semnal de alarmă timpuriu?
În timp ce alegătorii se confruntă cu decizia Curții Constituționale de a-l descalifica pe Călin Georgescu, combinația amețitoare de conspiraționism, revoltă anti-sistem și acuzații de manipulare ar putea fi o avanpremieră a tulburărilor care urmează în lumea occidentală.
Georgescu este adesea descris drept un conservator populist în stilul lui Donald Trump sau Viktor Orbán, premierul Ungariei vecine. Deși mesajul anti-sistem care a alimentat ascensiunea bruscă a lui Georgescu este familiar în alte țări, atracția exercitată de el – și contextul politic în care activează – sunt specifice României.
L-am cunoscut pe Alex prin intermediul lui Dragoș Pichiu, un alt tânăr român, pasionat de tehnologie, angajat într-o companie multinațională. Dragoș spune că Alex îi este „ca un frate”, dar recunoaște că nu sunt pe aceeași lungime de undă în privința politicii. Alex a votat cu Georgescu mai degrabă din disperare, după anularea alegerilor din noiembrie: „Am votat cu omul care aduce cel mai mult haos, pentru că știam că va lovi în sistem,” spune el.
Deși afirmă că „nu e pasionat de politică,” Dragoș a fost un susținător mai entuziast al lui Georgescu. Consideră că acesta a fost tratat incorect de presa românească de mainstream și de jurnaliștii străini. „Judecăm o carte după copertă,” spune el.
Pentru Dragoș, Georgescu este „un om care a avut curajul să vorbească deschis despre sistem.” Îi apreciază franchețea în abordarea unor teme precum prețurile la energie, relația cu Rusia sau necesitatea încheierii războiului din Ucraina. Tocmai aceste poziții au alimentat și suspiciunile adversarilor săi, care suspectează că întreaga sa candidatură a fost orchestrat de Moscova.
Alex nu este la fel de impresionat de retorica lui Georgescu. „Majoritatea declarațiilor lui sunt bazate pe teorii ale conspirației,” spune el, menționând în special afirmațiile bizare despre pericolele rețelelor 5G. Este, de asemenea, sceptic în privința referendumului național privind apartenența României la UE, promis de Georgescu: „Ar înrăutăți relațiile cu Uniunea. Am muncit mult să intrăm acolo.” Alex nu vrea să piardă acest câștig; nici Dragoș, care afirmă că aderarea la UE a fost „un lucru fantastic” pentru România, deși îl deranjează poziția subordonată pe care țara o ocupă în cadrul uniunii.
Cei doi nu sunt de acord în toate privințele, dar amândoi consideră că decizia Curții Constituționale de a-l descalifica pe Georgescu a fost abuzivă. „Dacă vrem să ne aliniem la valorile occidentale, cum putem accepta ca sistemul actual să decidă cine are voie să candideze?” întreabă Dragoș, citând cu pasiune o definiție celebră a democrației formulată de Ion Rațiu, disidentul român exilat care a revenit în țară după căderea comunismului și a devenit o figură iconică în politica postdecembristă: „Voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”
Alex este de acord și adaugă că nu a văzut nicio dovadă credibilă că Georgescu ar fi fost manipulat de Rusia. „Asta e democrația. Dacă jumătate din poporul român îi împărtășește ideile, atunci așa să fie.”
Georgescu și-a câștigat de mult simpatia electoratului vârstnic și nostalgic, postând videoclipuri în care se scaldă în lacuri montane sau călărește prin peisaje idilice. Însă atrage și tineri ca Dragoș și Alex, care nu au amintiri din comunism și care au crescut într-o Românie din ce în ce mai modernă, mai prosperă și mai conectată cu restul Europei. Între 2021 și începutul lui 2025, România a fost guvernată de o mare coaliție formată din principalele partide de centru-dreapta și centru-stânga, o formulă politică greoaie care pare să continue și după alegerile din primăvară. Candidând ca independent, fără sprijinul partidelor mari, Georgescu a reușit să capteze frustrarea tinerilor față de un sistem perceput ca blocat și corupt.
Dar ce este, mai exact, acest „sistem” pe care alegători precum Dragoș îl detestă? În Occident, sentimentul anti-sistem a destabilizat deja politica tradițională, alimentat de fragmentarea mediatică, prăbușirea partidelor clasice și ruptura tot mai mare dintre lideri și electorat pe teme precum imigrația sau războiul din Ucraina. În România, însă, acest sentiment merge mai adânc decât nemulțumirea față de o coaliție guvernamentală greoaie. Pentru a-l înțelege, trebuie privit prin prisma istoriei recente.
În anii ’80, comunismul românesc sub Nicolae Ceaușescu era dur chiar și după standardele blocului estic. În timp ce regimurile vecine încercau să-și liniștească populațiile prin subvenții și relaxarea cenzurii, Ceaușescu mergea în sens opus: mai mult control, mai multă represiune. Obsedat de ideea autarhiei, regimul său a exportat tot ce avea valoare – de la energie electrică până la cetățeni, vânzând etnici germani din Transilvania guvernului vest-german în cadrul unor înțelegeri secrete. Rezultatul? O deindustrializare accelerată. În 1986, guvernul a introdus un program de creștere a cailor pentru a compensa lipsa transportului motorizat. Au fost impuse programe obligatorii de muncă duminicală. Forța umană și cea animală trebuiau să suplinească prăbușirea tehnologiei și a infrastructurii industriale.
Directivele lui Ceaușescu erau aplicate cu strictețe de Securitate, temuta poliție secretă a României comuniste, care se baza pe o rețea extinsă de informatori și spioni pentru a menține populația într-o stare de teamă și conformism. Pentru cititorii americani, romanul de referință rămâne The Dean’s December de Saul Bellow, care urmărește călătoria unui profesor universitar din Chicago în Bucureștiul anilor ’80. A doua soție a lui Bellow era româncă, iar autorul vorbea din experiență; cartea reușește să redea cu fidelitate atmosfera apăsătoare de supraveghere și frică perpetuă din perioada comunistă.
Ironia face că tocmai insiderii partidului au fost primii care au conștientizat pericolul cursului represiv impus de Ceaușescu. În 1989, o serie de oficiali comuniști de rang înalt i-au trimis dictatorului o scrisoare secretă, avertizându-l că izolează România de restul Europei. Avertismentele au fost ignorate, iar tensiunile au explodat brusc la sfârșitul acelui an. În timp ce alte regimuri comuniste din Europa Centrală și de Est au predat puterea relativ pașnic, Ceaușescu a fost înlăturat printr-o revoltă violentă, urmată de un proces sumar și de execuția sa. În Cehoslovacia și Polonia, figuri proeminente din disidență – precum Václav Havel și Lech Wałęsa – au fost pregătite să preia conducerea și să ghideze tranziția spre democrație. În România, brutalitatea aparatului represiv a fost atât de profundă, încât nu existau lideri civili alternativi. În locul lor, Ion Iliescu, fost nomenclaturist, a devenit primul președinte ales și a revenit în funcție în 2000 pentru a conduce România către aderarea la NATO.
Negocierile netransparente și manevrele politice de culise au afectat toate fostele state comuniste, dar așa cum comunismul românesc a fost deosebit de represiv, perioada post-comunistă a fost deosebit de coruptă și debusolantă. Există o percepție larg răspândită în România conform căreia foști ofițeri de Securitate și alți oameni din vechiul regim și-au folosit relațiile pentru a se îmbogăți în haosul tranziției către capitalismul de piață. În 2010, jurnalistul olandez Jaap Scholten, cunoscut pentru lucrările sale despre distrugerea aristocrației transilvănene sub comunism, observa că prima generație de foști comuniști a fost între timp înlocuită de copiii acestora, care au preluat pozițiile de putere în societate prin nepotism și relații personale.
Emil Esanu, un bancher pensionar din Timișoara care a trăit în perioada comunistă, confirmă diagnosticul lui Scholten. „Unii dintre cei mai bogați oameni din țara asta sunt moștenitorii vechiului sistem,” spune el – un fapt care, în opinia lui, explică neîncrederea profundă a populației în partidele aflate la guvernare. „Mai mult sau mai puțin, tot aceiași politicieni s-au rotit la putere. Nu vom scăpa niciodată de corupție fără o schimbare reală.”
Totuși, Emil nu este deloc un susținător al lui Georgescu. „N-aș fi votat niciodată cu omul ăsta,” spune din capul locului. Însă înțelege de ce unii alegători au fost atrași de mesajul său. „Oamenii vor să pedepsească clasa politică din România. Vor să se răzbune.”
Georgescu, adaugă el, a știut să profite de statutul său de outsider. „Totul e despre cum îți construiești imaginea – cea a unui om onest.”
Și alți alegători care nu l-au susținut pe Georgescu au recunoscut forța mesajului său anti-sistem. Emese Vig, o jurnalistă maghiară din Cluj-Napoca – oraș transilvănean cu o comunitate maghiară semnificativă – se declară, la rândul ei, sceptică în privința lui Georgescu. Istoric vorbind, candidații cu profil ideologic similar au avut relații tensionate cu minoritatea maghiară din România. În 2000, candidatul ultranaționalist Vadim Tudor, cu care Georgescu este adesea comparat, amenința că va impune legea marțială în zonele locuite de maghiari.
Chiar și așa, Vig înțelege puterea mesajului lui Georgescu. „România este încă dominată de rețele vechi, inclusiv foști ofițeri de Securitate,” explică ea. „Elita politică doar și-a schimbat fața după căderea comunismului.”
Atât Vig, cât și Esanu observă că discursul anti-sistem al lui Georgescu a avut un impact deosebit în diaspora românească, în special pe rețelele de socializare. Esanu spune că mulți români tineri, care lucrează în servicii în Europa Occidentală, au fost entuziasmați de candidatura lui Georgescu. Vig, care are un fiu adolescent, a remarcat același fenomen online: „Mulți români care lucrează în străinătate au început să-l urmărească pe Georgescu pe TikTok,” spune ea. „Au început să comunice cu rudele din țară și să le ceară să voteze cu el.”
În orașe provinciale pitorești precum Timișoara și Cluj-Napoca, e posibil să uiți că ai trăit vreodată în comunism. În București însă, chiar și un vizitator ocazional nu poate să ignore urmele fostului regim. În inima fostului cartier istoric al orașului, Ceaușescu a ras de pe fața pământului 40.000 de clădiri pentru a face loc unor bulevarde monumentale și Casei Poporului – o clădire masivă, de inspirație neoclasică, care găzduiește astăzi Parlamentul României. În prezent, pietonii se apropie de clădire dinspre nord, prin parcul Izvor, ale cărui alei sunt pavate cu panouri solare – un simbol ironic și poate prea potrivit pentru un sistem politic care, în ochii multor cetățeni, a suferit doar schimbări de suprafață după căderea comunismului.
Umbra Securității planează și astăzi asupra politicii românești. SRI, serviciul de informații interne care a justificat descalificarea lui Georgescu, nu mai răpește dizidenți, dar influența sa rămâne considerabilă. Potrivit jurnalistului Paul Hockenos, în 2021, SRI avea un buget mai mare decât agenția similară din Germania și mai mulți angajați decât serviciile secrete din Olanda – cifre impresionante pentru o țară cu o armată modestă și, cel puțin până la invazia Rusiei în Ucraina, puține amenințări externe evidente. În timpul unei vizite în România în 2010, jurnalistul Jaap Scholten observa că oamenii de afaceri români încă își închideau telefoanele și le scoteau bateriile în timpul ședințelor importante, de teamă să nu fie ascultați de stat.
Poate că era vorba doar de paranoia reziduală, dar BTI Transformation Index, un think tank german de prestigiu, a tras concluzii similare. În raportul său din 2024 privind România, BTI descrie o realitate neliniștitoare: influența excesivă a „aparatului militaro-informațional” asupra mass-mediei și a luării deciziilor la vârf. Raportul notează că deciziile importante se iau adesea „în cercuri restrânse, în care președintele și serviciile de informații joacă un rol important” – concluzii care par să confirme unele dintre tezele conspiraționiste promovate de susținătorii lui Georgescu.
Raportul este cu atât mai îngrijorător în contextul refuzului SRI de a prezenta public dovezi clare privind presupusele legături ale lui Georgescu cu Rusia. Potrivit BTI, „gradul de infiltrare a serviciilor de informații în partidele politice și controlul asupra liderilor politici rămân motive de îngrijorare; mecanismele de control civil asupra acestora sunt slabe – chiar mai slabe decât în trecut.”
Când Alex vorbește despre o mafie care „ucide România de 35 de ani,” la asta se referă: neîncrederea profundă în partidele tradiționale și politicienii convenționali, un fenomen prezent în multe democrații, dar cu o intensitate aparte în România post-comunistă.
În ciuda istoricului problematic al clasei politice, tranziția post-comunistă a adus progrese reale. După aderarea la Uniunea Europeană în 2007, economia României a cunoscut o creștere accelerată, vizibilă în tot – de la clădirile de birouri care împânzesc orizontul Bucureștiului până la traficul sufocant de pe bulevardele largi construite de Ceaușescu. În ianuarie, România a aderat oficial la Spațiul Schengen, oferindu-le cetățenilor libertatea de circulație în Europa Centrală și de Vest. Potrivit Eurostat, România are acum un PIB pe cap de locuitor mai mare decât Ungaria – o realizare remarcabilă pentru o țară despre care, în urmă cu două decenii, se credea că nu va fi niciodată acceptată în UE.
La Timișoara, Emil Esanu a simțit direct efectele acestui progres. „Imediat după aderarea la UE,” spune el, „România a început să înflorească.” Țara, continuă el, a beneficiat enorm de pe urma fondurilor europene pentru infrastructură, investițiilor facilitate de UE și, mai recent, fondurilor pentru redresare post-Covid. În mare parte din anii 2010, în România plutea un optimism palpabil – sentimentul că lucrurile se îndreaptă în direcția bună.
Timișoara, un fost oraș habsburgic din vestul țării și locul de unde a pornit revoluția din 1989, este astăzi un simbol al integrării europene. Capitală a uneia dintre cele mai prospere regiuni din România, orașul este condus de Dominic Fritz, un cetățean german care a făcut voluntariat în Timișoara în adolescență și s-a întors în 2019, devenind singurul primar fără cetățenie română ales în România.
În ciuda acestor progrese, Esanu rămâne îngrijorat de descalificarea lui Georgescu. „Nu poți să scoți un om din cursă doar pentru că nu-ți place,” spune el. „Democrația înseamnă că oamenii trebuie să decidă, nu Curtea Constituțională.”
Criticii populismului de dreapta folosesc termenul de „democrație gestionată” pentru a descrie metodele prin care guvernele conservatoare limitează accesul opoziției la putere, fără a suspenda formal alegerile. În Ungaria vecină, Viktor Orbán este adesea acuzat că a desăvârșit acest model. Prin descalificarea lui Georgescu, Curtea Constituțională a României pare să experimenteze o variantă de democrație gestionată, dar aplicată dinspre centru. De la decizia finală a Curții, nu au fost furnizate dovezi clare cu privire la presupusele legături ale lui Georgescu cu Rusia. La momentul verdictului inițial din noiembrie, New York Times scria că „documentele prezentate public de România nu conțin nicio probă privind implicarea Rusiei.”
Pentru mulți români, Georgescu și susținătorii săi pun în pericol câștigurile obținute cu greu de România după 1989. În ciuda imaginii bonome și a popularității sale pe TikTok, Georgescu a promovat teorii ale conspirației, a vorbit favorabil despre politicieni fasciști din perioada interbelică și a cerut organizarea de referendumuri privind apartenența României la NATO și Uniunea Europeană.
Pe 15 martie, într-o sâmbătă, susținătorii Uniunii Europene și opozanți ai lui Georgescu s-au adunat la Piața Victoriei din București. Protestul a fost supravegheat de un dispozitiv amplu al Poliției și al Jandarmeriei, probabil din cauza incidentelor dintre protestatarii pro-Georgescu și forțele de ordine, care avuseseră loc în weekendul precedent.
În ciuda prezenței masive a poliției, atmosfera a fost una relaxată și prietenoasă. Familii cu copii mici cumpărau steaguri ale României și UE de la vânzători ambulanți – majoritatea membri ai comunității rome – care păreau mai puțin interesați de convingerile politice ale clienților. Pe fundal, se auzea muzică rock și folclorică românească, iar o femeie cu un microfon a condus scurt mulțimea într-un refren: „Da Europei, nu dictatorului!”
În mijlocul protestului, o voluntară pe nume Antonia Babeș a explicat cu amabilitate semnificația steagului României cu o gaură în mijloc, purtat de unul dintre manifestanți. Este un simbol al revoluției din 1989, a spus ea, când protestatarii anti-Ceaușescu au îndepărtat emblema regimului comunist detestat din centrul drapelului.
Babeș avea 8 ani când Ceaușescu a fost înlăturat și își amintește viu sângele văzut pe străzi în urma violențelor revoluționare. Acum are două fiice mici și se teme pentru viitorul lor în România, dar și din cauza unor probleme mai prozaice, cum ar fi timpul petrecut pe telefoane. România, spune ea, a primit o mână proastă din partea geografiei și a istoriei. „Este Estul Vestului,” adaugă râzând. Tocmai de aceea era atât de îngrijorată de promisiunile lui Georgescu privind organizarea unor referendumuri despre apartenența României la NATO și Uniunea Europeană.
Deși își dorește cu ardoare ca România să rămână parte a ceea ce numește „familia europeană,” Babeș înțelege și de ce Georgescu rezonează cu o parte a electoratului. Georgescu, explică ea, a transmis un mesaj de respect multor români. „Ne-a pus pe un piedestal,” spune ea.
La fel ca Esanu, și Babeș este îngrijorată de lipsa de transparență în decizia Curții Constituționale. „A fost decizia corectă, dar nu au fost transparenți,” spune ea.
În alt colț al mulțimii, un grup de protestatari mai tineri erau mai împăcați cu hotărârea Curții Constituționale. „Lucrăm toți pentru multinaționale,” spune o tânără pe nume Elena, care vorbește engleză cu ușurința cuiva crescut cu știrile și cultura pop occidentală. Era la protest împreună cu iubitul ei, Cătălin, care și-a perfecționat engleza lucrând ca salvamar în Herndon, Virginia, înainte de a se întoarce la București.
Un alt protestatar, pe nume Iulian, purta un steag al UE și era indignat de cele mai recente știri de la Washington, mai ales de decizia lui Vance de a interveni în politica românească. Era însoțit de iubita lui olandeză, Joyce, care locuiește de ani buni în România și vorbește fluent limba. Generațiile anterioare de protestatari de stânga erau de obicei sceptice față de globalizare și marile corporații, dar acești manifestanți se descriau fără probleme drept „pro-corporații.” Pentru Elena, Joyce, Cătălin și Iulian, investițiile internaționale făcute posibile de integrarea europeană au adus locuri de muncă, oportunități economice și progres social în România. Prin promisiunile sale de referendumuri privind UE și NATO, Georgescu amenință aceste câștiguri greu obținute. Toți patru au spus că s-au gândit să plece din țară dacă Georgescu ar fi câștigat.
În multe privințe, problemele României nu sunt decât versiuni amplificate ale acelora care afectează și alte democrații occidentale. Așa cum istoria recentă a României a alimentat politica anti-sistem, tranziția dificilă către piața liberă a accentuat inegalitățile sociale și economice. În Bucureștiul de azi, hiper-capitalismul este omniprezent, coexistând cu vestigiile regimului vechi. Reclamele pentru cazinouri și jocuri de noroc online sunt peste tot – jucătorul româno-canadian de poker Daniel Negreanu este o vedetă frecvent folosită – iar BMW-uri, Mercedesuri și Porshe-uri abundă. O clădire de birouri nou-nouță face reclamă unui „bancomat crypto” chiar lângă un bloc vechi și degradat. Unele clădiri istorice au fost renovate spectaculos; altele stau să se prăbușească. În centrul vechi al orașului, ce a mai rămas din el, fete cu priviri triste încearcă să atragă grupuri de britanici veniți la petreceri de burlaci în restaurante, baruri și cluburi de striptease. Un om fără adăpost doarme sub o frescă proaspăt pictată cu Frida Kahlo, care pare să fi devenit un simbol memetic în Europa de Est din motive greu de înțeles.
Conflictul dintre partidele tradiționale și figurile anti-establishment nu este deloc unic pentru România. În Occidentul liberal, instituțiile consacrate se bazează pe metode mai subtile pentru a marginaliza liderii și cauzele anti-sistem. La alegerile prezidențiale americane din 2020, 50 de foști oficiali de rang înalt din domeniul informațiilor au încercat să discrediteze conținutul recuperat de pe laptopul lui Hunter Biden, numindu-l o manevră a serviciilor rusești. În Germania, partidele tradiționale de centru-dreapta și centru-stânga se agață de un „zid de foc” menit să împiedice extrema dreaptă, Alternativa pentru Germania, să intre în guvern. În Franța, partidul conservator Rassemblement National este ținut departe de putere printr-un „cordon sanitar,” în ciuda unor rezultate record la alegerile parlamentare din 2024. Așa cum tranziția României către democrația de piață a fost marcată de extreme, la fel și răspunsul establishmentului politic în cazul Georgescu este doar o versiune mai dură a metodelor folosite în alte țări.
Între timp, viața merge înainte în București. În ciuda ciocnirilor izolate dintre susținătorii lui Georgescu și poliție, dar și a retoricii încinse de pe rețelele sociale, șansele unei noi revoluții precum cea din 1989 sunt minime. Cu toate defectele ei, România modernă este, fără îndoială, mai prosperă, mai deschisă și mai modernă decât în urmă cu o generație.
Totuși, sub suprafață, persistă probleme mai adânci. După alegeri, „Am încetat să mă mai uit,” spune Dragoș. „Prietenii mei mi-au zis că nu mai vor să voteze.” Alex spune și el că a renunțat să mai urmărească politica. Deși mulți români sunt ușurați că Georgescu a fost scos din joc, alții sunt deziluzionați de intervenția brutală a Curții Constituționale.
La scurt timp după pronunțarea deciziei Curții, Georgescu a anunțat criptic că „misiunea lui a fost îndeplinită.” Locul lui a fost luat de George Simion, un politician de dreapta mai tânăr, cu viziuni similare, dar care pare să nu aibă carisma paternală a lui Georgescu. Crin Antonescu, al cărui chip lipsit de inspirație împânzește centrul Bucureștiului, este candidatul de consens al unei noi coaliții centriste fragile, numită „Alianța Electorală România Înainte.” Pentru a atrage tinerii alegători, Antonescu a anunțat recent că va lansa un podcast.
Cei din afară pot ridiculiza declarațiile scandaloase ale lui Georgescu, dar fiecare democrație a secolului XXI a fost zguduită de o creștere a scepticismului față de pozițiile oficiale și de o prăbușire a încrederii în instituții. Aceste tendințe sunt și mai evidente într-o țară ca România, unde ultimele decenii au lăsat o profundă neîncredere în sistemul politic. Mult timp, această criză de credibilitate a fost considerată un fenomen est-european, un reziduu temporar al Războiului Rece. Acum însă, încrederea în instituții scade peste tot, iar rețelele sociale continuă să erodeze autoritatea politicienilor, experților și altor figuri de autoritate. Odată un outsider de la periferia culturală și politică a Europei, România nu mai rămâne în urmă față de Occident. Din contră, pare mai degrabă o prevestire a disfuncției politice care urmează.
