Știți momentul acela în care simțiți că respirația voastră poate tulbura imaginea pe care o aveți în fața ochilor și vă este teamă să nu dispară? Așa am simțit eu atunci când am văzut pentru prima dată o creație a lui Marian Truțulescu. Un prieten comun postase o imagine cu una dintre creațiile sale și nu-mi venea să cred cât de expresivă, intensă, minunată și luminoasă putea fi. I-am urmărit multă vreme activitatea și într-un final am devenit prieteni. Există în ceea ce creează o neînduplecată strălucire solară, o libertate fantastică și o dorință de a dărui tuturor din prea plinul harului său. Nu ai cum să nu te lași atins de arta lui. Marian Truțulescu are o finețe, o mlădiere, care solicită, pentru a rămâne expresive, o foarte exactă măsură. Iubesc tăcerea de când mă știu, pentru că uneori afli mai multe prin intermediul ei decât printr-o avalanșă de cuvinte, de aceea m-am îndrăgostit iremediabil de creația lui Marian Truțulescu, pentru că lângă reflexele tăioase, așa-zis gotice, stau culori calde, pulverizate parcă de aripile îngerilor care trec zilnic pe lângă el. Există un echilibru scăldat în insuportabile străluciri solare, sincer și ingenuu în tăcerea artei acestui artist atât de special. Expoziția personală ce are vernisajul pe 20 octombrie la București, la Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO ”Nicolae Bălcescu”, și la care artistul își invită prietenii și admiratorii cu brațele larg deschise, poartă numele de IMAGO MUNDI. Este o denumire latină care descrie o imagine a lumii cunoscute, imaginea lumii așa cum o știm, dar este și centrul, și circumferința lumii. Este acea idee a revenirii la origini sau cel puțin sentimentul incursiunii în trecutul care glorifică și apropie cerul de noi, oamenii, precum și nota personală în care decurge și se transformă întrega moștenire spirituală. Deci ”Imago mundi” pentru că omul, artistul crede... Emoția și noblețea arcuirii vizuale pe care o oferă creațiile lui Marian Truțulescu sunt necesare bucuriei de a fi om aici și acum.
Marian Truțulescu, aș descrie cea dintâi întâlnire a mea cu creațiile tale ca o blândă zbatere de aripi de înger. Am rămas fără glas când am văzut ce faci. Te rog, spune-mi care a fost primul tău pas pe acest drum al culorii?
Înainte de toate aș vrea să precizez că la bază sunt grafician. Începutul în ceea ce privește arta pe care o fac se datorează interesului pentru desen, pentru tot ceea ce înseamnă grafică de șevalet. De la bun început am considerat că prin desen și prin aprofundarea tehnicilor de lucru specifice voi putea mult mai bine să transmit ceea ce doresc din punct de vedere plastic. Pot spune despre culoare că a fost în permanență un adjuvant al graficii pe care o fac, deși adjuvant este un termen cam dur pentru noțiunea de culoare în sine. În acest moment al carierei mele artistice culoarea a devenit un element aproape la fel de important ca și linia în desen. Deși o aveam în sânge, am preferat să folosesc culoarea doar în doze mici, pentru a evidenția anumite elemente. Linia, hașura, nonculoarea, penița, tușul etc. sunt elemente și instrumente cu care am crescut și de care nu cred că mă voi despărți vreodată. Culoarea a devenit tot mai interesantă și mai atractivă datorită puterii sale de impact vizual, fiind ușor de controlat dacă o înțelegi, fiind ușor de manipulat dacă te lași purtat de valul experimentului plastic. Normal că este o diferență, un salt uriaș între grafică și pictură, la modul de abordare a desenului, a formei, a valorilor, însă prefer să abordez ambele tehnici pentru că ambele îmi oferă deschidere, libertate de exprimare, delicatețe și precizie în cazul liniei, și strălucire și profunzime în culoare.
Cine a avut rolul principal în evoluția ta? Există un pictor sau, poate, pictori preferați care te-au marcat?
Înainte de a intra la facultate am fost autodidact, studiind și abordând liber teme și tehnici pe care le consider personale, iar acest lucru mi-a permis și după ce am terminat facultatea să-mi păstrez identitatea, atât modul și maniera de lucru, cât și alegerea subiectelor. Nu pot spune că am pictori preferați, în schimb stilurile si curentele istoriei artelor mi-au fost călăuze la modul general. Personal am considerat că arhitectura Evului Mediu cu precădere gotică se potrivește cu ceea ce simt și aș vrea să transmit. Din pictură ar fi absurd să nu-i apreciezi pe Da Vinci, Michelangelo, Rafael, Van Eyck, Tizian, Rubens, Rembrandt și lista cu siguranță poate continua.
Crezi că talentul se moștenește sau este un dar de la Dumnezeu?
Cred în talentul nativ și cred că aceia înzestrați cu talent nativ sunt și direct înzestrați de la Dumnezeu. Fiecare om poartă o amprentă, un destin bine definit și nimic nu e întâmplător. Dar este imperios necesar ca cei care sunt dotați cu aceste calități, de orice fel ar fi ele, să-și manifeste aptitudinile, să le aprofundeze, să-și atinga țelul. Se poate ca gena artistică să fie moștenită, eu personal având părinți cu abilități artistice și pasionați de frumos și am toate semnalele că am transmis-o și eu mai departe. Consider că talentul e foarte important, dar trebuie șlefuit prin muncă. Când munca, talentul și pasiunea se unesc este imposibil să nu se nască artă.
Se poate trăi din pictură în România? Se poate transforma arta din pasiune în existență? Întreb acest lucru pentru că românul s-a îndepărtat ușor de artă din cauza condițiilor sociale și economice. Din păcate, din ce în ce mai mulți oameni nu au educația necesară pentru a aprecia și cumpăra obiecte de artă autentice.
Într-adevăr în România zilelor noastre arta se zbate să supraviețuiască, dar acest lucru se întâmplă și în alte domenii de activitate. Cred însă cu tărie că se poate trăi din pictură, deși de multe ori arta, și mă refer în special la România, nu este apreciată la adevărata valoare. Sunt probleme ale unei societăți în schimbare, de ani buni poate, și de aceea statutul artistului este privit ca unul la limita confortului financiar, însă consider că cine are ambiție, și puterea de a face artă răzbește. Există totuși, în ultima perioadă, oameni pasionați, care și-au format o cultură vizuală, care apreciază arta. Percepția publicului față de artă a cunoscut o evoluție, dovezi fiind prezența numeroasă a publicului în galerii, muzee de artă, dar și noi galerii și spații destinate artelor vizuale care denotă tocmai această evoluție. Este adevărat și faptul că mulți artiști sunt apreciați dincolo de granițele țării, însă formarea lor s-a petrecut tot aici în România și aceste lucruri ar trebui să dea de gândit mai mult celor care promovează arta românească aici în țară și de asemenea autorităților abilitate să se aplece cu o mai mare deschidere către zona cultural-artistică și atunci toată lumea va avea de câștigat, din toate punctele de vedere. Atunci când arta în genere nu este sprijinită, tinde să devină o existență așa cum spuneți, artistul fiind și el om. Când omul are suportul necesar cu siguranță trăiește cu pasiune fiecare clipă.
Ce simți în momentul în care un tablou al tău este achiziționat?
Având la activ sute de lucrări în cei 20 de ani de când am ales această cale, m-am obișnuit cu gândul că arta este făcută să circule, să fie apreciată și consumată de public. Bineînțeles că am lucrări de care m-am atașat, de care se leagă amintiri, de care nu m-aș putea despărți. Actul artistic de orice fel trebuie prețuit, admirat, iar fără acest suport arta n-ar mai fi universală, n-ar mai fi un bun al societății în care trăim. Însă arta nu cred că trebuie privită ca o marfă dintr-un supermarket, ea are nevoie de sentimente, înțelepciune și gust. În momentul achiziției unei lucrări nu pot decât să mă bucur, pentru că simt că persoanele care o achiziționează au calitățile de mai sus. Știu că fiecare lucrare este de fapt un univers personal, iar gândul că mi-aș înstrăina propriul univers nu-mi mai este deloc antipatic, bucurându-mă că sunt persoane cu care rezonez și cu care astfel port un dialog.
Există în tablourile tale o atmosferă aparte, o bucurie și o armonie a culorilor. Nimic nu face un artist mai fericit decât momentul în care creează, când își urmează propria cale. E adevărat?
Creația mea se referă cu precădere la bucurie, la acel moment al creației pure în care vorbesc cu pânza, hârtia sau cartonul. Cănd pictez nu-mi propun să ating un țel anume, pur și simplu pictura se desfășoară natural. Sunt învăluit parcă de o energie pozitivă care parcă îmi dă aripi. Acest ”zbor” îl propun și privitorilor mei. După cum bine ați observat aduc trecutul în prezent și de aici povestea poate duce mai departe. Arta este de fapt o entitate care-și păstrează și totuși dezvăluie calitățile, indiferent de timp. S-a mai spus că arta se rescrie, însă la tot pasul avem senzația unui deja vu. Țelul suprem al ”barbarilor” gotici, așa cum i-au denumit renascentiștii pe oamenii din secolele anterioare lor, a fost acela de a fi cât mai aproape de divinitate. Această menire s-a păstrat fizic în conștiința creștină prin nenumăratele catedrale gotice considerate superlativul aspirației umane spre lumea de sus. Sunt nenumărate exemplele care reiau tema gotică a aspirațiilor spre divinitate, și în secolele următoare, până în zilele noastre. Eu admir talentul și dăruirea celor care și-au adus aportul la aceste minuni ale lumii, considerându-le fără echivoc apogeul dorințelor și trăirilor spirituale. Se poate spune privind lucrările mele că sunt arhaice, însă abordarea se face cu inflexiuni moderne, contemporane. Acest zbor peste secole nu face altceva decât să sublinieze ideea continuității aspirațiilor, a constantelor de credință, a valorilor și sentimentelor umane.
Dumnezeu te-a înzestrat cu un talent minunat. Involuntar, creaţia unui artist este influenţată de viaţă, de sentimentele şi trăirile sale. Observi fără oprire și te minunezi în fiecare clipă în fața naturii în toate formele ei. Ai nevoie de liniște pentru a crea? Care sunt condițiile în care te simți capabil de creație?
Da, mă consider un om binecuvântat, iubesc tot ceea ce ne înconjoară. De cele mai multe ori pictez pentru că sunt liniștit din punct de vedere emoțional, dar și când am sa spunem o perioada mai încărcată, mai agitată, mă descarc pictând, mă eliberez de neliniști și îmi reglez starea sufletească prin desen sau pictură, iar când sunt obosit îmi găsesc liniștea în răsfoirea unui album sau ținându-mă antrenat în lumea virtuală a artelor. Sunt profesor de arte vizuale (sunt fericit că și prin jobul pe care-l am îmi continuu pasiunea, fac ceea ce îmi place ajutându-i pe copii), iar a preda desen la un liceu vocațional nu poate decât să te țină mereu implicat pentru că instruiești, probabil, viitori artiști. Fiind un familist convins, liniștea sau zbuciumul căminului îmi trezesc pofta de lucru, de câte ori pot mă retrag în atelier, îmi pun muzică și creez. Muzica rămâne și ea un element de influenţă, de stare, iubesc pianul în orice gen muzical, dar și vioara.
Mass-media promovează tot mai mult kitsch-ul la nivel de artă și din această cauză publicul o percepe greșit. Cultura și arta nu fac rating. Un artist talentat știe să se adapteze și să se reinventeze zilnic. Cum faci să supraviețuiești ca artist?
Promovarea culturii ar trebui să fie una dintre prioritățile oricărei societăți și nu mă refer neapărat la aspectul său de difuzare în mass-media. Din păcate, mass-media promovează doar acele picanterii sau aspecte negative, nesemnificative, care aduc rating-ul mult căutat. Mass-media sunt comerciale și nu cred că ar trebui să devină formatoare de valori însă, din păcate, unii chiar iau de bune acele aspecte, care după mine nu merită nici o atenție. Însă există calea virtuală a comunicării, care desigur odată cu răspândirea rețelei de internet a devenit virală. Arta se poate promova mult mai ușor, devenind un factor important în comunicarea vizuală. Consider că acest canal de informare, deși are o forță uluitoare, nu se compară cu segmentul de educație care până la urmă are rolul decisiv în formarea gustului estetic, artistic și în promovarea adevăratelor valori. Kitsch-ul, da, îl întâlnim pretutindeni, nu numai în artă. Extrapolând, este un fenomen care are ca fundație societatea de consum și tot ce implică globalizarea în masă. Este foarte important ca oamenii să intre în galerii de artă, în muzee, în spații destinate activităților artistice, să ceară sfaturi de la cei care sunt avizați prin natura meseriei lor să le ofere sprijin și consultanță, să facă deosebirea dintre profesionalism și amatorism. Gustul pentru artă se moștenește greu, el trebuie educat în permanență. Personal mă bucur când văd persoane preocupate, care au cultură artistică fără a avea vreo legătură cu lumea artelor, precum și persoane care din iubire necondiționată pentru arta adevărată și-au schimbat stilul de viață, și-au făcut loc printre nevoile personale de acest dram de bucurie sufletească.
Care sunt temele tale preferate?
După cum cred că ați observat, am ales sa creez lucruri cu încărcătură spirituală, o temă care pentru mine este infinită și aș putea varia în această temă fară să ajung să o epuizez. Îmi place și când unele teme sunt impuse în cadrul unui salon cu tematică și accept provocarea pentru că un artist poate concepe și executa orice. Am avut în decursul timpului mai multe etape de creație cum a fost și în cazul depășirii liniei și utilizarea formelor prin culoare, însă în momentul de față, cel puțin în ultimii cinci ani, am fost preocupat mai ales de alcătuirea unui univers în jurul catedralei personale, considerând subiectul ofertant din punct de vedere emoțional și artistic. Cum am mai spus, ca să fii artist trebuie în primul rând să muncești, să-ți dorești să pictezi și să nu o faci doar ocazional, ci în permanență. Știu, fiind și profesor de arte că talentul, harul nu este suficient, îți trebuie exercițiu, cunoaștere, pasiune. Arta perisabilă pentru mine are valoare de moment, dar dacă vrei să fi apreciat trebuie să demonstrezi de ce ești în stare, să te faci cunoscut și asta se face doar prin foarte multă muncă. Acest lucru nu trebuie să sperie, este oarecum utopic, dar nu imposibil. În zilele noastre arta și-a cam pierdut efectul de valoare câștigată prin muncă, ea tinzând să devină un fel de marfă dusă la extrem tocmai ca să cîștige rapid aprecieri sau să stârnească interes. Nu cred că arta, în adevăratul ei sens, își va pierde vreodată unicitatea și caracterul său istoric. Într-adevăr e greu să devii artist, să te menții sau să te remarci, dar întotdeauna valorile vor fi apreciate, dacă nu instant, timpul le va cerne și va decide cine are sau nu acea valoare.
S-a întâmplat să visezi vreodată ceva şi apoi să aşterni pe pânză?
De multe ori, nu neapărat în vis, mai degrabă clișee care apar spontan și care schițează o idee, un început de lucrare, un posibil subiect de discuție.
Pentru că nu poţi privi tablourile tale decât cu sufletul, aş vrea să întreb ce înseamnă credinţa pentru tine?
Pictura pentru mine este cea mai bună cale de a-mi manifesta o pasiune vremelnică. Pe parcurs am descoperit că ceea ce fac este din dorința de a-mi manifesta și credința. Nu trebuie să fi specialist să citești în lucrările mele bucuria cu care pictez, nu trebuie să fi cunoscător într-ale artei să vezi că prin lucrări eu vorbesc cu mine despre ce cred. Eu pictez, dacă vreți, psalmi în imagini, ipostaze în care imaginez o lume frumoasă, prin care doresc să echilibrez o balanță, sunt propriul meu meditator cu lumea imaginară a credinței. În primul rând trebuie să crezi, trebuie să simți că există ceva, o entitate sau o energie care guvernează totul, fără de care din toate cele văzute nu ar exista. Personal m-am ghidat după sintagma ”Crede și nu cerceta”, pentru că știu că și cei mai înzestrați oameni de știință au ajuns la aceeași concluzie: Dumnezeu există!
Au existat proiecte în care ai fi vrut să te implicit, dar nu ai avut timp?
Da, din păcate nu ai cum să răspunzi prezent la toate proiectele care apar, fizic este imposibil și atunci selectezi, alegi din ele pe cele care sunt realizabile în funcție de timp, volum de muncă, implicații etc.
Ce înseamnă acasă pentru Marian Truțulescu?
Lăsând arta la o parte, mare parte din timp mă bucur să-l petrec acasă. Aici îmi găsesc liniștea, aici am totul și mă refer la familie: soția și cele două fete. Nu concep o zi fără să-mi scald sufletul în bucuria căminului. Acasă este cel mai important lucru pentru mine, aici simt că viața mea are context, emoție, aici pot pune la cale alte emoții, scopuri, împliniri.
Uitându-te la viaţa ta de până acum, pentru ce te feliciţi, pentru ce te cerţi?
N-aș putea spune că mă cert pentru că n-am făcut unele lucruri în viață sau le-am făcut prea târziu, însă poate dacă conștientizam altfel la timpul respectiv anumite lucruri, puteam să mă bucur mai din timp de anumite reușite. Nu regret însă nimic, consider că viața mea a decurs așa cum trebuia, nu aș schimba nimic și grijile de zi cu zi sunt pentru mine doar lucruri trecătoare care n-au de-a face cu bucuria vieții și calitatea de a fi om.
Dacă ar fi să te mai naşti o dată, unde ar trebui să fie, ce ar trebui să fii, ce greşeli (n)-ai mai face?
Dacă ar fi să mă mai nasc o dată aș alege aceeași viață, n-aș vrea să mă aflu în alt loc sau să trăiesc în altă parte de lume sub nici o formă. Cum am mai spus, pentru mine acasă e acolo unde este familia mea și chiar cred că în final locul nici nu contează atât. România așa cum este ea, este acasă, și nicăieri în lume nu este ca acasă. Mulți mi-au spus și îmi mai spun și acum, că dacă plec sau plecam dincolo, în Occident, era mai bine ca artist, eram realizat cu ceea ce pot să fac. Poate că aveau dreptate, n-am de unde să știu, însă fiecare om își alege confortul și traiul după cum îi dictează inima, eu prefer să rămân, chiar dacă uneori apar semne de întrebare. Prefer căldura, dorința de viață și sensibilitatea celor lângă care am crescut, învățat, simțit.
Cum se numeşte “motorul” care te face să mergi înainte, oricât ar fi de greu?
Familia.
Ce înseamnă, pentru tine, o zi pierdută?
Nu prea am ocazia să am zile pierdute, consider că cine pierde timpul nu are pasiuni. Dacă nu pictez, îi învăț pe alți să o facă, dacă nu fac nimic legat de artă, sunt cu familia. În nici una din situații ziua nu este pierdută.
Poți rezuma într-un singur cuvânt pictura?
PASIUNE.
Un cuvânt despre expoziția de la Centrul European Cultural și de Tineret pentru Unesco Nicolae Bălcescu...
Expoziția este una pe care o aștept de ceva vreme, în sensul că, pe lângă câteva expoziții de grup sau colective, în București nu am avut până acum una personală. Sunt nerăbdător să întâlnesc un public nou cu care arta mea încă nu s-a confruntat, la modul metaforic spus. Ca în orice act artistic prima impresie, primele simțăminte trăite la fața locului sunt cele mai importante. Mai departe totul ține de acele impresii, reacții, stări.
