“Când sămânţa a căzut în pământ şi are umezeală şi căldura potrivită, se face moale şi poroasă; apoi pune stăpânire pe pământul din jurul ei şi absoarbe din el tot ce-i este propriu şi înrudit; în urmă, acele părticele foarte fine din pământ intră în porii seminţei şi-i măresc volumul, încât se înrădăcinează în partea de jos, iar din partea de sus ies la suprafaţă firele de iarbă la fel de numeroase ca şi firele rădăcinii. Firul de iarbă, încălzit mereu, îşi trage prin rădăcină umezeala; odată cu căldura trage din pământ şi hrana care-i trebuie, pe care o distribuie în pai, în coajă, în tecile grâului, în bobul de grâu şi în mustăţile spicului. Şi aşa, crescând încetul cu încetul, fiecare plantă ajunge la măsura sa proprie, fie grâu, fie legume, fie ierburi, fie mărăcini.
Un singur fir de iarbă, o singură plantă sunt de ajuns să-ţi facă mintea să contemple măiestria cu care s-au făcut toate! Cum este de pildă paiul de grâu încins cu noduri, ca şi cum l-ar lega spre a putea suporta greutatea spicului, ca să nu cadă la pământ când este plin de rod! Ovăzul sălbatic are paiul gol, pentru că vârful nu-i cu nimic îngreuiat, pe când paiul de grâu este întărit cu acele legături. Bobul de grâu este pus, apoi, într-o învelitoare, ca să nu fie cu uşurinţă răpit de păsările care mănâncă seminţe; bobul mai este apărat încă şi de vârfurile ascuţite ale mustăţilor spicului, care că nişte bolduri, nu lasă să fie vătămat de micile vietăţi”. (Sfântul Vasile cel Mare, “Omilii la Hexaemeron”)
Sfântul Vasile cel Mare, despre sămânţă şi rod
