“Aşa cum în mări, în lacuri sau în râuri fiecare particulă de apă se află în combinaţie cu alte particule şi este înconjurată de acelea; aşa cum în aer fiecare particula de aer este înconjurată de altele şi se combină cu acelea, şi noi, fiii pământului, suntem înconjuraţi din toate părţile de Dumnezeu, iar cei mai curaţi dintre noi, sau pe cale de a se curaţi, sunt în unire cu El, aflându-se pretutindeni în El. Noi toţi, pământenii, suntem întocmai că apa, ca aerul, ca un arbore rămuros, alcătuind un întreg, uneori însă dezmembrat, din pricina invidiei diavolului, a egoismului, enervării, duşmăniei, dihoniei, trufiei, ereziilor şi dezbinărilor, pizmei, avariţiei, izolaţionismului, răutăţii, vrăjitoriei şi atâtor altor patimi. Pe de altă parte, diavolul şi îngerii lui stau toţi laolaltă, asemenea unei ape tulburi, stătute, otrăvite, sau ca aerul încins, asfixiant, ucigător. Ei ne stau jur-împrejur, se căznesc să ne pătrundă în suflet, atunci când acesta nu-şi poartă de grijă şi se lasă pradă patimilor, ca să-l întunece, să-l tulbure, să-l pârjolească, să-l chinuie în tot chipul. Întocmai ca atunci când, ieşind uneori la aer curat, plăcut mirositor, nimeriţi dintr-o dată lângă o groapă de gunoi sau de scârnă, de unde exală cele mai neplăcute miasme şi va grăbiţi să treceţi cât mai repede de locul acela, ca să respiraţi din nou aer într-un spaţiu neviciat. Aşa se întâmplă cu duhoarea diavolească. Însuşi Domnul numeşte văzduhul şi apa întunecatelor oştiri diavoleşti atunci când vorbeşte despre asaltul stihiilor asupra sufletului omului: «A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă» (Matei 7, 25)”. (Sfântul Ioan din Kronstadt, “Viaţa mea în Hristos”)
Sfântul Ioan din Kronstadt, despre asaltul stihiilor
