Zilele acestea m-am tot gândit cum de ajungem atât de nihiliști. În câteva săptămâni au trecut prin Furcile Caudine (era să scriu curcile caudine...) tinerii Țării. În examene de capacitate și bacalaureat. Examinați în sistem concentraționar- ca și cum ar fi fost niște delicvenți notorii- amenințați și stresați. De școală, de societate, de familie. Desigur că multe depind de astfel de examene. Dar ele nu sunt totul. Unii chiar nu au făcut față. Câte o împărțire la matematică ori o greșeală de abordare la română i-au congestionat. Nu. Nu am învățat încă să ne educăm să bucurăm în examene copii. Unii chiar au transformat examenele într-un soi de refulare a inadvertențelor pedagogice pe subiecții educaționali: elevii. O să spuneți că nu despre asta este vorba în Evanghelia zilei (Matei 6.22-33). Ba tocmai. Despre astfel de incredibile griji create doar din frustrare vorbește Domnul Hristos. Ce avem de învățat din toată zdroaba noastră de pedagogi? Că nu este ușor să ții tinerii în aria de curăție a vieții. Că inventarea unor stratageme de colectivism organizațional sub forma unor pedagogii alternative este extrem de periculoasă. Nu. Nu avem voie să inventăm pedagogii care nu există. Ne scufundăm oricum de prea multă vorbărie în educație. Ochiul trebuie păstrat curat, pentru ca trupul să nu se piardă în fervoarea unor patimi ce discreditează firea umană. Ori ce constatăm? Că unii ne obligă să acceptăm întunericul drept lumină și să mai și convergem în acest joc periculos energiile unei educații (Matei 6. 23). Întunericul nu este nici măcar lipsa luminii ci contrariul ei (Fer. Augustin), o pervertire nefastă a lucidității în întuneric rațional și moral. Domnul Hristos ne spune că „nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl vor urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui: nu puteți să slujiți și lui Dumnezeu și lui Mamona!” (Matei 6.24). Nu este actual cuvântul? Priviți în jur. O Românie care se scufundă într-o mare de disprețuire reciprocă a celor care, pentru ca viața să ne fie mai ușoară, măcar suportabilă, ar trebui să fie uniți prin onorarea oamenilor ce i-au trimis să le protejeze interesele democratice. Disprețuirea Evangheliei nu este formă de liedership. Ca să nu spun că nu din disprețuirea democrației se nasc dictaturile ci din aruncarea Evangheliei la gunoi de gunoierii de sens ai politicului și eticii sociale. Disprețul a devenit dinamică politică și nu există, din nefericire, nici un aspect al vieții sociale în care el să nu răzbată. Asemeni undelor de șoc ale unui cutremur din care știm că nu vom scăpa vii. Nu este realist Hristos când spune că nu merge să slujești și adevărului și minciunii? Că nu poți da lecții de morală socială când tu ai fost principal promotor al scăldării în apă tulbure a adevărului care zidește o Țară? Dacă am alege să aplicăm metodic porunca aceasta- a eliminării celor care lucrează la două capete- ar rămâne goale studiouri de televiziune, coloane de ziar, fotolii ale multor funcții publice și nu numai. Pentru că sindromul așezării în slujba a doi domni a rupt Țara și Biserica și asta nu de ieri ori azi.
Îndemnul Domnului pare utopic: „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea?”(Matei 6.25). Nu pare firesc ce spune Domnul? Nu este în logica lumii de acum câteva luni. Dar acum? Acum după ce am învățat cât de vulnerabili suntem fizic în ciuda sistemelor de siguranță în care ne-am amăgit că trăim? Chiar nu am învățat nimic despre valabilitatea veșnică a suflării noastre și că trupurile noastre sunt vulnerabile? Când am urmărit siderați și triști coloanele de morți de Covid-19, nume transformate în cifre purtate în camioane în marile regiuni ale lumii, chiar nu am descoperit nimic despre perisabilitatea construcției din noi asupra căreia insistăm enorm în a crede că merită toată atenția noastră? Toate atențiile noastre. Când spuneam că în construcția sa intimă consumismul este la fel de periculos ca oricare ideologie (comunismul, de exemplu) lumea a privit cu superioritate și dispreț. Acum când constatăm că nu suntem doar ceea ce consumăm ci mai ales ceea ce ne consumă nu ar trebui să deschidem inima mai atent la Hristos? Și nu, nu de frică. Ci din inteligența luminoasă dăruită de credință. Ascultăm împreună cuvântul de încurajare al Domnului Hristos: „Priviți la păsările cerului, că nu seamănă și nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6.26). Și comparația Domnului merge mai aproape: crinii câmpului și iarba câmpului. Cele mai perisabile dintre frumusețile lumii sunt în centru atenției lui Dumnezeu care le și dăruiește strălucire și o curajoasă fragilitate. Seducătoare pentru cine știe privi la Dumnezeu prin ele. Ori omul, omul este cu mult mai presus decât toate aceste perisabilități cotidiene. Cum de nu-și mai știe rostul în viață? Cum de duce mereu grija a ce va mânca, ori ce va bea, ori ce va îmbrăca? Ce anume i-a stricat mecanismul „periscopic” prin care altădată- dovezi ne sunt scrieri și temple, culturi și atitudini umane- treceau din frica zilei în curajul nemuririi?
Articol preluat de la tribuna.ro
