Este un munte de talent şi cea mai mare descoperire a teatrului românesc din ultimele decenii.
Este fragil ca lujerul unui crin subţire, dar cu energia constantă, infinită, a unui neinventat perpetuum mobile, cu ochi adânci, ca ai statuilor filozofilor antici, în care încă lucesc viu toate năzbâtiile și veselia copilăriei păstrate din vremea când era „un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită”. Şi este, poate, cel mai neobosit și mai bun actor al generației sale.
S-a născut la 4 octombrie 1978, în Iași, și-a avut o copilărie foarte fericită alături de părinții care i-au îngăduit orice prostioară, chiar dacă îl mai ciufuleau pentru năzdrăvăniile mai grave.
În fapt, copilăria i-a fost o continuă joacă împreună cu băieții din bloc și din cartier și, pe lângă nevinovatele jocuri „Rațele și vânătorii”, „Șapte pietre”, „Flori, fete, filme sau băieți”, „Prinsa”, „Ascunsa”, „Pătrățica”, era căpetenia răutăților la bloc, de la scrisul pe uși cu lumânarea (adică pe ușa albă de la bloc scriau cu fum negru tot felul de baliverne), până la aruncatul cu gogoșari, dacă trecea cineva prin fața blocului, și chiar până la faptul de a o tunde pe mamă-sa, cu foarfeca, în somn.
O parte din vacanțe și le-a petrecut la bunica din Popreaca (un sat aproape de Iași), unde stătea toată ziua cu noroiul pe degete, mergând câteodată la câmp, la prășit, și mâncând la prânz ce mâncau ai lui: mămăligă cu ceva.
S-a bucurat enorm într-o iarnă, când i-a adus Moș Gerilă o chitară (de care s-a plictisit după două săptămâni) și s-a enervat de fiecare dată când primea în dar, invariabil, mănuși și fular.
Teme nu-și mai amintește dacă făcea sau nu, iar de citit cărți, nici vorbă! Totuși, își amintește că își dorea să devină actor încă din clasa I. Atât de concentrat a fost pe acest gând, încât, la liceu, fiindcă nu se ducea la ore, era să fie exmatriculat deoarece stătea până la 4 dimineața discutând despre teatru și despre poezii.
Ba chiar, prin clasa a XI-a, a mers la Teatrul Național din Iași și i-a spus portarului că el vrea să fie actor. Portarul n-a știut ce să-i răspundă, însă pe acolo tocmai trecea regizoarea Eliza Boieru, l-a pus să recite o poezie, i-a plăcut și l-a distribuit în primul spectacol la Teatrul Național „Nu sunt turnul Eiffel”.
Așa că, până să ajungă la facultate, jucase deja în cinci-șase spectacole la Teatrul Național. Dă la facultate după liceu, intră printre ultimii, însă își convinge repede profesorii de „aluatul bun” care era și de netăgăduitul său talent.
După facultate nu se angajează la Iași, merge la Reșița, dar nu-i convine acolo, ajunge la Brăila și apoi la București, unde Radu Apostol îi dă rolul din „Drept ca o linie”. Așa a început totul!
De atunci, Marius Manole a jucat și joacă de la egal la egal cu cei mai mari actori ai țării, făcându-l pe marele Beligan să afirme: „Să nu mă întrebați de ce îl iubesc! Talentul lui îl depășește pe al meu. Cred cu tărie că Marius Manole reprezintă pentru teatrul românesc și pentru generația lui unul dintre acei actori extraordinari, care se nasc o dată la o sută de ani”.Cu timpul a jucat în zeci și zeci de piese (de cele mai multe ori în câte 3-4 piese pe zi!), a fost felicitat, nominalizat și premiat, primind chiar decorația Ordinul „Meritul cultural” în grad de Cavaler, înmânată de Președintele Klaus Iohannis, la 5 mai 2016, pe care a înapoiat-o, ulterior, dezamăgit de activitatea politică a președintelui
Astăzi, Marius împlineşte 45 de ani. Să-i urăm tot ce e mai bun pe lume, multă sănătate, bucurii, ani buni și fericiți și un traseu al carierei care să-l înscrie definitiv pe lista scurtă a celor mai mari actori pe care i-a zămislit vreodată neamul românesc. La mulți ani, Marius Manole!
