La 9 ianuarie, Biserica Ortodoxă face pomenirea Cuviosului Părinte Eustratie, făcătorul de minuni. Din Sinaxar aflăm că acest Cuvios părinte a fost din satul cu numele Vitiani, aşezat în ţinutul Tarsiei, din ţara optimaţilor. “Părinţii lui se numeau Gheorghe şi Megheta şi aveau multă avere. Fiind bine crescut şi învăţat de părinţii săi, când a împlinit vârsta de douăzeci de ani, a fost cuprins de dragostea dumnezeiască. Pentru aceasta, lăsându-şi părinţii, s-a retras în muntele Olimpului şi s-a dus la Mănăstirea Avgarilor în care străluceau prin sihăstrie şi viaţă îmbunătăţită Grigorie şi Vasilie, unchii săi după mamă. Fiind primit de unchii săi, Evstratie a fost tuns în monahism. Deci dobândind ceea ce-şi dorise, slujea tuturor fraţilor cu inima bucuroasă şi cu smerită cugetare; nu era stăpânit de nici un gând lumesc; nu avea decât o haină de păr şi o pătură, pe care se culca acolo unde găsea loc să se odihnească puţin, căci nu avea loc anumit pentru somn. Se spune că, după ce s-a făcut monah, n-a dormit niciodată cu faţa în sus, nici pe partea stângă, în cei şaptezeci de ani cât a sihăstrit. Săvârşindu-se din viaţă egumenul mănăstirii, s-a încredinţat acestui mare Evstratie egumenia, pe care a primit-o, lăsându-se înduplecat de rugămintea fraţilor. Iar în acel timp, Leon cel cu numele de fiară, adică Armeanul, întorcându-se biruitor de la războiul împotriva bulgarilor, s-a sculat împotriva evlaviosului împărat Mihail Rangavi, Curopalatul, l-a legat, l-a lipsit de femeie şi de copii, l-a tuns călugăr şi l-a surghiunit în ostrovul Protis de lângă Constantinopol. Nelegiuitul acesta, Leon, se silea să înnoiască iarăşi eresul necinstirii de icoane, care de mulţi ani era stins. Atunci toţi creştinii au fugit părăsindu-şi casele. Atunci şi acest cuvios Evstratie, la îndemnul marelui Ioanichie, cel din Olimp, şi-a lăsat mănăstirea şi s-a dus în patria sa. Iar când Biserica şi-a reluat strălucirea de mai înainte prin ridicarea şi cinstirea sfintelor icoane, sub împărăţia lui Mihail şi a Teodorei, în anii 842, atunci purtătorii de biruinţă părinţi, întorcându-se la mănăstirile lor, s-a întors şi sfântul Evstratie la mănăstirea sa. El toată ziua se ostenea cu fraţii, la muncile cele trupeşti, iar noaptea o petrecea cu nedormire şi cu îngenuncheri. Şi nu numai aceasta, ci şi când se citea şi se cânta Canonul, fericitul acesta intrând în sfântul altar, sta de la început până la sfârşit, zicând cu umilinţă întru sine: «Doamne miluieşte-ne». Şi minunile câte s-au făcut de el, nu este cu putinţă să se scrie, fiind foarte multe la număr. Aceste minuni erau semn preaadevărat că el a bineplăcut lui Dumnezeu. Iar când i s-a apropiat sfârşitul, a chemat pe toţi ascultători şi monahii şi le-a zis: «Fraţilor şi părinţilor, vremea vieţii mele a luat sfârşit, deci, fiii mei iubiţi, păziţi făgăduinţa sfintei schime ce aţi primit, ştiind că lucrurile de faţă sunt vremelnice şi deşarte, iar cele viitoare sunt veşnice. Deci, sârguiţi-vă, fiii mei, ca să va învredniciţi părţii celor mântuiţi». Acestea zicând, s-a închinat, a înălţat mâinile şi ochii către cer şi a zis: «Doamne, în mâinile Tale pun duhul meu». Şi îndată a adormit somnul odihnei. A trăit nouăzeci şi cinci de ani” (Vieţile Sfinţilor de peste tot anul).
