Tânărul teribil al poeziei românești a anilor 70-80, totodată și cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor (un deceniu a fost în acestă postură), disident „cu acte în regulă” (arest la domiciliu), subiect constant și „omul zilei” la Europa Liberă, poetul Mircea Dinescu a devenit instantaneu cunoscut de întreaga societate românească, de la mic la mare și de la vlădică la opincă, prin halucinanta sa apariție în studioul 4 al TVR, în ziua de 22 decembrie 1989, când a strigat cu toată isteria bucuriei acumulate: „Am învins!”
De fapt, într-un fel, pentru el revoluția s-a consumat între acel „am învins” spus gâtuit și șoapta neglijentă a lui Caramitru: „Mirceo, fă-te că lucrezi!”. Atunci, poate, să fi avut „iluminarea” de a nu intra în politica explicită ca practicant, ci mai seducător, mai eficient, mai amuzant i s-a părut faptul de a-și asuma rolul de pamfletar. Ceea ce a și făcut prin intervențiile sale zgomotoase la diferite emisiuni TV (adorate însă de publicul telespectator) ori în diferitele reviste de satiră politică pe care le-a fondat.
“Sunt tânăr, doamnă, tânăr!” Oare cine nu ştie aceste versuri ale lui Dinescu? Adevărul e că, după şapte decenii de existenţă pământeană, timpul a fost îngăduitor cu Mircea păstrându-i aceeaşi energie combativă, aceeaşi mobilitate trupească şi aceeaşi sprinteneală a minţii.
S-a născut la 11 noiembrie 1950, la Slobozia, într-o familie de proletari (cum îi place să spună), cu tatăl lăcătuș mecanic și mama casnică, locuind undeva la marginea orașului, acolo unde începea cartierul celor mai săraci oameni. A trăit într-o lume modestă în care s-a simțit bine, 1 Mai și 23 August părându-i-se cele mai frumoase sărbători din oraș.
N-a avut în casă biblioteci înțesate de cărți, ca să poată spune că sămânța poeziei a încolțit din unele lecturi, ci mărturisește că „poezia vine pe căi neștiute și te vizitează ea, dacă vrea!”
Cea mai mare parte a copilăriei și-a petrecut-o alături de bunică-su care avea un bordei pe malul Ialomiței, acolo unde-și avea grădina cu flori și legume. De la el a învățat tainele gătitului și de la el a moștenit pasiunea pentru gastronomie.
Primele poezii a început să le scrie prin clasa a VI-a, când, înarmat cu un pix și un carnet, s-a dus în pădure, convins fiind că, dacă vrei să scrii poezii despre pădure, musai trebuie să mergi în codru.
Îi pică în mână un volum de Blaga, care-i taie respirația, apoi descoperă poezia lui Ion Barbu, care schimbă totul în el. La 16 ani îi apăreau primele versuri în revista „Luceafărul”. Editorial debutează cu Invocație nimănui (1971), volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut.
Studiază la „Ștefan Gheorghiu” la Facultatea de Jurnalism, este redactor la Luceafărul (1976-1982) și România literară (1982-1989), ia numeroase premii literare (Premiul Herder, Premiul Uniuniii Scriitorilor pentru Poezie, Premiul Academiei Române pentru Literatură, etc.) și pare un „element” promițător pentru regimul comunist. Numai că, socoteala de acasă a conducătorilor nu prea s-a potrivit cu dorințele, aspirațiile și ideile poetului.
În urma unui interviu acordat cotidianului „Liberation” (februarie 1989), în care atacă explicit regimul Ceaușescu, este supus arestului la domiciliu și i se ia dreptul la semnătură. În decembrie 1989 vine revoluția, și de aici încolo toată lumea îi știe povestea.
În anii care urmează este președintele Uniunii Scriitorilor (1990-1993), înființează revistele Academia Cațavencu (1990), Plai cu boi (2001) și Aspirina săracului (2003), este membru al CNSAS, fondatorul portului dunărean cultural Cetate (Calafat) și, câţiva ani buni, realizatorul și prezentatorul emisiunii Politică și Delicatețuri, la TVR, de ceva timp, mutându-și emisiunea la Prima TV, sub numele de Poezie și delicatețuri. Așa că azi, caută poezia „mai mult în alte lucruri, în bătaia vântului, în mireasma vinului, în tigaia de la bucătărie”.
Astăzi, răzvrătitul poet, cel pe care „vinu-l știe pe de rost”, împlinește 72 de ani. Să-i urăm toate cele bune, multă sănătate, zile senine cu apusuri mirifice la țărmul Dunării și, în ce-l privește, o veșnicie moartea să-i fie ocupată cu cititul ziarului. La mulți ani, Mircea Dinescu!
