Sclipitor de inteligentă, mai întotdeauna deranjant de sinceră, de o inconștientă modestie, de trei ori talentată (actriță, scriitoare, regizoare), Lia Bugnar este un câștig imens pentru teatrul românesc, piesele sale jucându-se cu mare succes și la mai multe teatre deodată pe stagiune.
Asta pentru că, de regulă, Lia Bugnar spune povești, povești în care publicul intră și participă de când bate gongul, pe toată durata spectacolului, urmând ca, după lăsarea cortinei, cei prezenți să rămână multă vreme „rătăciți” în basm, în furtuna frecventă a aducerilor aminte.
S-a înconjurat de o trupă de tineri prieteni-actori (Maria Obretin, Ilinca Manolache, Marius Manole, Cătălin Babiuc, Anghel Damian, Istvan Teglas, etc.) alături de care ar monta oricând piese „cu cârlig” la public, ar merge în vacanțe ori la aniversări.
Dacă ar fi să aleagă un singur actor pe care l-ar vrea mereu coleg de scenă sau jucând în piesele sale, acela ar fi Marius Manole, „nu pentru cât de bun e, ci pentru cât de bine mă simt cu el.
E ceva la nivel de grupă sanguină sau de strămoși comuni, habar n-am! Îmi place să fiu cu Manole, cu el lumea îmi pare un loc mai familiar!”
Cu ceva vreme în urmă era extrem de activă în sfera teatrului independent, proiectul „Teatrul nu e o clădire”, inițiat împreună cu Marius Manole, cu reprezentații în spații urbane precum Godot Cafe și Green Hours, prinzând foarte bine la public.
Asta nu însemna însă că nu avea cel puțin trei spectacole (mai ales înainte de pandemie) care se jucau cu casa închisă la teatre de stat: „Fata din curcubeu” la TNB (spectacol care s-a jucat, acum câţiva ani, și la Festivalul de Teatru de la Caracal), „Felii” la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu și „Matrimoniale” la Nottara.
Dacă ar fi să aleagă între a scrie, a juca pe scenă și-a regiza, ar alege fără ezitarre „misiunea” de actriță, măcar și pentru faptul că s-a apucat de scris fiindcă „o bună prietenă m-a bătut foarte tare la cap să scriu o piesă de teatru, pentru că-i plăcea conversația mea și era sigură că dacă mă apuc să scriu, o să scriu bine”. Ceea ce s-a și întâmplat, deși nu-i place să scrie, dar o face cu gândul (preaplin de modestie) că, în sfârșit, a găsit ceva care îi iese.
Actriță (ca mai toate fetițele) a vrut să se facă de mică, însă, după liceu, s-a angajat ca secretară la o întreprindere, fiindcă n-a avut naivitatea să încerce la teatru, atâta vreme cât erau doar trei locuri și sute de aspiranți la ele.
La îndemnul mamei, s-a prezentat la un concurs de manechine la UCECOM și-a fost selecționată.
După Revoluție, „secția” de manechine s-a desființat, însă, în 1990, o doamnă care lucrase acolo a sunat-o și i-a spus că regizorul Mihai Berechet are nevoie de o fată în spectacolul „Adio, femei!” cu Angela Similea și Ștefan Iordache.
Atunci i-a venit ideea să dea la teatru și s-a dus la Ștefan Iordache să-l întrebe cu cine să se pregătească. A dat examen și-a intrat din prima. Mai departe, că a vrut, că n-a vrut, că i-a fost frică de scenă, că nu i-a fost, că îi e greu să scrie, că nu-i e, destinul și-a făcut menirea și iat-o acum pe Lia Bugner aureolată de un meritat succes!
Cândva spunea: „Visam să fiu actriță, ceea ce, iată, sunt. Visam să n-am copii, ceea ce, iată, n-am. Nu visam să scriu, ceea ce, iată, scriu. Visam să nu trăiesc prea mult, ceea ce, iată, deja mi se pare că fac. Deci putem spune că realitatea îmi depășește puțin visele copilăriei. Acum nu mai visez decât noaptea în somn, tot felul de bazaconii, ziua mă ocup cu realitatea imediată”.
Astăzi, apreciata actriță, scriitoare, regizoare împlinește 54 de ani.
Îi urăm să aibă parte de tot ce e mai bun și mai frumos pe lume, multe bucurii, sănătate, clipe fericite alături de prieteni și cât mai multe piese minunate pe sufletul, inima și mintea publicului spectator. La mulți ani, Lia Bugnar!
