A văzut lumina zilei pe 30 ianuarie 1932, în comuna Slătioara, la 8 km de Horezu, județul Vâlcea, fiind fiul învățătorului Costică Săraru și al Corneliei Săraru. Dacă, cel care va deveni unul dintre cei mai renumiți publiciști, dramaturgi și romancieri contemporani, n-a călcat pe urmele tatălui, ajungând învățător sau un profesoraș de provincie, în schimb, fiica sa, Ruxandra Săraru a pornit-o cam în aceeași direcție ca tatăl, fiind azi ziaristă, redactor radio și Tv.
Dinu Săraru și-a început sub semne bune cariera profesională, fiind, între anii 1950-1960, redactor la „Radiodifuziunea Română”. Între anii 1960-1977 a fost sau redactor sau secretar general de redacție (la revista Secolul 20, la ziarul Scânteia Tineretului și revista Luceafărul), mai apoi redactor șef al „Redacției Culturale a TVR”. Din ’77 până în ’90 a fost director al „Teatrului Mic” și „Teatrului foarte Mic”, funcție pe care a mai ocupat-o, între 2001-2004, la Teatrul Național I.L.Caragiale, din București.
Cele trei romane apărute înainte de 1989: „Niște țărani”, „Clipa” și „Dragostea și Revoluția” i-au adus deplina consacrare, l-au propulsat în rândul marilor romancieri contemporani și i-au conferit un binemeritat lor în Uniunea Scriitorilor. Dacă volumul „Niște țărani” i-au conturat aura scriitoricească înainte de Revoluție, „înșurubându-l” pentru totdeauna în conștiința națională și în literatura română, nu se putea ca, după ’89 să nu reia tema și noua problematică țărănească în volumele „Iarba vântului” și „Crimă pentru pământ”.
Ba mai mult! Ce și-a zis? Dacă tot scrie despre țărani, de ce n-ar scrie și despre ciocoi, dacă are o trilogie țărănească, de ce n-ar avea și o trilogie a noilor ciocoi? Astfel, publică „Ciocoii noi cu bodyguard”, „Balul de la Șarpele Roșu”, iar, anul trecut, lansează ultimul volum din trilogie „Carnavalul cătușelor”.
Între timp, publică și volumul „Ultimul țăran din Slătioara” la a cărui lansare, în 2913, spune o poveste absolut fermecătoare: „Eu sunt ultimul țăran din Slătioara. Penultimul a murit acum trei săptămâni. Nu mai știa însă demut că mai trăiește.”. Apoi, povestește cu fin umor cum consăteanul său, plecat dintre cei vii, se ducea în fiecare primăvară la târg, la Horezu, și-și cumpăra câte un coșciug, cu gândul să nu-l prindă moartea nepregătit. Dar sfârșea prin a depozita în coșciug grâu, fasole și alte alimente cu termen lung de valabilitate în opinia sa, astfel încât nu mică îi era mirarea când viitoarea „locuință” din lemn era ata cată și roasă de tor felul de gângănii și șobolani, fapt care-l făcea să-și cumpere alt coșciug. Iar povestea s-a repetat șapte ani la rând.
Astăzi este ziua de naștere a cunoscutului romancier. Drept pentru care, îi spunem cu toată condescendența: La mulți ani, maestre!
