Multe locuri în România, atunci când le descoperi, te uimesc prin frumuseţea pe care ţi-o dezvăluie. Despre unul dintre acestea am să vă povestesc astăzi, fiindcă este, cu siguranţă, un loc binecuvântat de Dumnezeu, Raiul pe pământ: Tonea –Alba, sat aflat pe Muntele Şureanu.
Ne aflam în judeţul Alba, tot într-un loc binecuvântat: Vinerea, sat de oameni gospodari şi păstrători de datini străbune. Gazdele noastre, Nicu şi Anca Herlea ne-au dezvăluit din tainele cărărilor montane pe care ei le cunosc îndeaproape, de ani de zile, mai bine zis din momentul în care Anca a fost repartizată învăţătoare în satul Tonea, în urmă cu foarte mulţi ani. I-a fost greu să-şi lase gospodăria şi familia şi să se mute în vârful muntelui. Auzise de acest mirific loc însă, cu inima strânsă, a pornit spre satul în care avea să rămână un an. Felul oamenilor de a fi şi frumuseţea locurilor i-au adus alinare. Către Tonea ne-am îndreptat cu toţii într-o dimineaţă de vară…
Am lăsat în urmă drumul european ce leagă Cugirul de Sebeş şi am străbătut comuna Pianu, pe un drum judeţean. Peisaje splendie, scăldate în verdele naturii, străluceau mângâiate de razele soarelui. La un moment dat, o troiţă te îndeamnă să-ţi faci cruce înainte de a merge mai departe. Aici ne-am oprit şi ne-am împărţit în două tabere.
Drumul forestier pe care trebuia să-l parcurgem nu e uşor, chiar şi pentru cunoscători, aşa că am decis să lăsăm o maşină în acest loc. Anca Herlea a devenit ghid pentru un grup format ad-hoc, urmând să-l călăuzească spre Tonea, pe râu, prin pădure. Deşi, iniţial, am fost tentată să aleg acest traseu, în cele din urmă am decis să urc cu maşina de teren, avându-l ghid pe Nicu Herlea. De cum am traversat podul de peste râu am intrat în umbra deasă a pădurii. Maşina condusă de Nicu urcă greu drumul accidentat. Tufe de zmeură “îmbracă” din loc în loc, “peretele” muntelui. Nicu opreşte la rugămintea fetiţei mele, să culeagă câteva fructe, apoi continuăm să urcăm până ce, în zare, într-un vălătuc de praf, se zăreşte o altă maşină, care coboară. Nicu îi face loc, escaladând, uşor, zidul din piatră. Drumul continuă, şerpuit, iar ghidul nostru ne povesteşte despre locurile minunate în care ne aflăm. Din loc în loc, în preajma zonelor în care oamenii şi-au construit gospodările, se află locuri izolate de îngropăciune. Ar fi impropriu să le numim cimitire, pentru că nu au decât câteva morminte străjuite de cruci frumos sculptate, din lemn. În zare se iţeşte satul Tonea şi şcoala generală în care copiii învaţă a desluşi tainele alfabetului apoi deprind scrisul şi cititul iar cine prinde drag de învăţătură, merge mai departe, la oraş. Aflăm că aici este destinaţia finală, gospodăria învecinată şcolii aparţinând baciului Gheorghe şi liţei Veta, gazdele noastre, oameni destoinici, care i-au oferit găzduire Ancăi Herlea cât a fost învăţătoare la Tonea. În curte, nici o mişcare. Patru porci bălţaţi stau tolăniţi, la umbră, în apropierea unei cişmele iar câinii îl recunosc pe Nicu, fiind de-al casei. Liţa Veta(de la leliţa, îmi explică Nicu) şi baci Gheorghe sunt în curte, adună fânul uscat, numai bun pentru făcut căpiţe. Coborâm în grădină, pe o cărăruie, cu grijă, să nu alunecăm şi ne alăturăm gazdelor noastre care s-au bucurat să ne aibă de oaspeţi. Mireasma fânului este îmbătătoare. Nu stăm pe gânduri, ci le dăm o mână de ajutor. Primim câte o greblă meşteşugită de baci Gheorghe, în propriul atelier de tâmplărie. La scurt timp ni se alătură şi celălalt grup, ghidat de Anca Herlea iar fânul este adunat cu grijă în căpiţe, spre nemulţumirea albinelor de pădure care dădeau ocol florilor căzute sub tăişul coasei şi, în zbor bezmeticit, câte una se “odihneşte” pe mâinile ori pe picioarele noastre, mişcându-şi aripioarele în faţă şi în spate, încât, dintr-o dată, o durere surdă ne cuprindea, preţ de câteva minute, de ne dădeau lacrimile. Soarele dogorea din ce în ce mai tare însă lucrul fiind sfârşit, am urcat spre casă, admirând frumuseţea lanului de grâu, soi de primăvară, pe al cărui bob se află chipul Domnului. Cum vine asta? Aveam să ne convingem după ce liţa Veta ne-a arătat câteva boabe, coborâte din pod, în al cărui vârf, sub lupă, se putea zări un chip, asemenea Mântuitorului răstignit.
Casa gazdelor noastre este ca o fortăreaţă, străjuită de porţi mari, din lemn. În mijlocul curţii o boltă din viţă-de-vie, aduce umbra bine meritată. Liţa Veta pregăteşte prânzul. Îi sărim în ajutor. Aşează pe masă pită aurită, crescută mai ceva ca în reclamele de la televizor. Aduce brânză, unt de munte, cel mai bun pe care l-am gustat vreodată. Liţa Veta şi baciul Gheorghe au 16 vaci, toate de soi, atent îngrijite, atât de curate, încât parcă ar fi proaspăt îmbăiate!
Cu atâtea treburi de făcut, aici, în vârful muntelui, timpul îşi are cursul lui, fără nici o legătură cu ceasul, de care uiţi, şi-ţi formezi alte repere. Casa străluceşte de curăţenie iar totul este orânduit în chip tradiţional. Mobila, deosebită, a fost atent migălită în tinereţe, în atelier, de baci Gheorghe. “ O vară întreagă am fost nevoită să lucru aici, singură, să construim o parte a casei. Gheorghe fusese concentrat, în Armată, chiar pe pe timpul verii, trei luni, iar eu am rămas aici, cu fata, care avea cinci ani, şi cu munca… Am lucrat din greu, trebuia să terminăm partea aceea – spune liţa Veta, făcând semn cu mâna – dar, nu mă plâng!”, apoi dă fuga în comnă (bucătărie). Totul în jur pare ireal încât, fiul meu spune că îi este greu să se familiarizeze cu frumuseţea locurilor, şi are impresia că, privind pe fereastră, i se înfăţişează priveliştea surprinsă într-un genial tablou al unui pictor celebru.
Curtea liţei Veta este plină de cireşi iar fructele lor coapte, mai târziu decât se întâmplă la şes, ne îmbie. Gazdele noastre n-au timp de odihnă după masă. “Trebuie să punem sârma, pentru vaci, pe păşune, peste drum”, ne explică liţa Veta, în timp ce alege un braţ de ţăruşi. Baci Gheorghe aduce “sârma” apoi, delimitând o porţiune a păşunii, fixează parii, pe care aşează un firicel metalic. “Îl conectăm la o baterie de maşină iar vacile nu trec de el, să distrugă tot fânul. Pasc doar aici”, ne spune liţa Veta despre acel ciudat dispozitiv. Păşunea e plină de flori multicolore dar mai ales de margarete de munte sau ochiul boului, cum li se mai spune. Din loc în loc găsim sunătoare. O culegem. E de mare ajutor aici, alături de alte plante de leac. Liţa Veta le cunoaşte pe toate şi ne vorbeşte despre ele. “Aţi gustat din cireşul alb?” Recunoaştem că nu. Doar Anca şi Nicu, ştiind despre ce e vorba, îi cercaseră fructele zemoase, în timp ce noi eram convinşi că va mai trece vreme până vor da în pârg.
Spre seară, vacile s-au adunat în grajd, la muls. Din lapte gazdele noastre prepară fel de fel de brânzeturi, pe care le vând la târg, la vale. Au clienţii lor care îi sună, şi atunci când coboară, liţa Veta ştie exact câte produse să ia din fiecare.
Tonea e un loc special, cu oameni speciali, care trăiesc aşa cum au învăţat de la moşii lor. De două ori pe an lasă satul pustiu şi pornesc, cu tot ce au, spre Muncel, la stână, unde poposesc o lună şi mai merg o dată, prin august, după Schimbarea la faţă, să cosească fânul. Îşi mână vitele, şi-şi pun copiii în desagi, pe cai. Doar capetele le rămân afară. Iar dacă unul e mai greu decât celălalt, în partea mai uşoară pun câte un bolovan, drept cumpănire. Nici acolo, la stână, viaţa nu le este mai uşoară iar pericolele sunt la tot pasul. Lupul dă târcoale şi atacă. Aşa s-a întâmplat şi în primăvară. “Am plecat în 20 mai, la Muncel, cu vite, cu oi, cu porci, cu găini. Toată lumea a plecat, vreo 47 de familii. Am făcut vreo şase ceasuri, cu porcii, pe jos. După ce am ajuns, un copilaş s-a îmbolnăvit, a făcut febră, iar mamă-sa a plecat cu el, la spital. I-a lăsat pe băieţeii mai mari, unul clasa a patra şi altul, a cincea, cu două ciopoare de oi. Noaptea o venit lupul şi o mânat cioporul (turma n.n.) care n-o fost închis. Şi le-o dus la vreo cinci kilometri, acolo le-o găsit. Copiii or adormit, s-or trezit când or venit lupii. Au auzit clopotele. Şepte oi or suferit. Patru le-or mâncat. Trei, le-or betegit”, povesteşte liţa Veta.
Localnicii din Tonea n-au biserică în vârful muntelui, iar atunci când nu coboară la lăcaşul de închinăciune, îşi fac rugăciunile la brad, sau la măr, că-i pom sfânt, cu crucea în vârf, dăruit de Dumnezeu. Oamenii din vârful muntelui sunt cinstiţi. Nu-şi fac rău unii altora, de teamă să nu se aşeze năpasta asupra lor sau a urmaşilor lor, aşa cum, dintr-un blestem, un baci şi-ar fi găsit sfârşitul într-un lac de acumulare. Localnicii spun că tot blestemul şi chiar vrăjile ar fi la mijloc, şi-şi scuipă în sân, în semn de Doamne fereşte. Aflăm că înmormântarea a avut loc în concordanţă cu obiceiul locului, cu brad, şi cu fel de fel de obiecte specifice oierilor. Pe cruce, alături de câteva veşminte decolorate şi putrezite de trecerea timpului şi bătaia ploilor şi a zăpezilor, se află încă clopotul şi o pasăre sculptată, semn al legăturii dintre cele două lumi. La Tonea, baci Gheorghe e cel care sculptează crucile. Le ciopleşte cu grijă, în formă de cruce sau stâlp pentru că, aici, bărbatul, care este stâlpul casei, poartă stâlp şi în ceea lume, pe când femeii i se aşează crucea la căpătâi.
