Probă de virtuozitate în ale șofatului și punte peste cel mai înalt masiv muntos din Carpați, drumul celor peste o mie de serpentine este unul dintre cele mai impresionante trasee auto din țară.
În Cârțișoara, satul drumețului Cârțan, e soare aprins de vară fierbinte și totul ne îndreptățește să plecăm la un drum de o sută de kilometri de serpentine peste cel mai falnic munte al țării. După cabana Vama Cucului încep primele curbe prin pădurea de fag . Treptat, pe măsură ce urcăm, stânca începe să ia locul pădurii și verdele veșnic al brazilor să înlocuiască foioasele cu, momentan, numai câteva frunze ruginite.
Dintr-o dată, din seninul care era, nu cu mult înainte de hotelul Bâlea Cascadă, câțiva picuri răzleți de ploaie stropesc într-o aversă de vânt parbrizul. Continuăm urcușul trecând pe lângă panoul roșu cu „Drum închis”, care stă așa mai tot timpul din octombrie până în iunie, și continuăm să urcăm pe serpentinele al căror unghi se apropie din ce în ce mai mult de 360 de grade.
La monumentul Transfăgărășanului facem un mic popas pentru a admira superba și însorita (jos e vară toridă, aici plouă cu nemiluita) panoramă a depresiunii Făgărașului de la picioarele noastre. Vântul s-a întețit, plouă zdravăn din toate direcțiile, ba câteodată chiar orizontal din cauza puternicelor rafale. Printre pereții verticali de stâncă și vârfuri ascuțite ne continuăm drumul, depășim cascada, și “într-a doua” urcăm încet “în căldare”. Ștergătoarele de parbriz merg la viteză maximă, vălătuci de nori ne izbesc odată cu vântul, iar pâraie și mici cascade străbat pereții stâncoși și asfaltul.
Bâlea e pierdută printre nori și o vijelie nemaipomenită abia ne lasă să dschidem ușa cabanei..Suntem singurii temerari și cabanierul se bucură că are cu cine schimba două vorbe. Aflăm că de multe ori prima ninsoare își face apariția aici încă de la jumătatea lunii august. Parcă ne răcorim dintr-o dată, știind ce vipie am lăsat la poale. Plecăm și, străpungând parcă norii, intrăm în tunel. La capătul celălalt suntem deja în județul Argeș. Lăsăm în spate Cabana 2000 și coborâm pe și înspre Valea Caprei.
Dacă ar fi să aleg între cei doi versanți, l-aș alege, firește, pe cel nordic, zis și „Bâlea”, cele două “căldări succesive”, lacul, cascada și spectaculozitatea drumului conferindu-i mult mai mult inedit decât valea strâmtă a Caprei și serpentinele plictisitoare, care nu se înmoaie decât în apropiere de lacul Vidraru. Poate că aici, în zona barajului, este porțiunea cea mai spectaculoasă a Transfăgărășanului sudic: lacul și splendida deschidere pe care o oferă asupra munților, barajul, cu cei peste o sută de metri ai săi și apoi, dar nu în ultimul rând, minunatele și sălbaticele chei ale Argeșului. De aici încolo am scăpat de serpentine, ploaia s/a oprit demult, iar deasupra noastră soarele ne bagă iar în căldură. Parcă era mai bine cu răcoarea de sus...
