Cu ani în urmă, Geo Bogza scria: „Prin potențialul său monumental și folcloric, Maramureșul reprezintă în istoria noastră ceea ce Egiptul reprezintă în istoria lumii”.
Peisaj fascinant, desprins parcă din povești, muncile câmpului ce se fac încă în spiritul tradiției după ceremonialuri și rituri străvechi în care fiecare gest își are rostul lui, o impresionantă cultură a prelucrării lemnului, sărbători, tradiții și porturi populare neschimbate de generații, iată în câteva cuvinte o prezentare exterioară a Maramureșului istoric.
Ținutul adunat în cele mai vechi și mai multe legende din țară își păstrează încă tradițiile sale multiseculare, adeseori misterioase, cu credință. Maramureșul este o arie culturală cu caracteristici specifice, care, în structură, se regăsesc în ceea ce înseamnă spiritualitate românească, dar cu multe elemente de originalitate, de identitate culturală zonală foarte precise.
Este o zonă, geografic vorbind, situată chiar în centrul Europei. La mică distanță de orașul de reședință al Maramureșului istoric, Sighetu Marmației, există și azi o bornă așezată acolo, la sfârșitul veacului trecut, de Societatea Geografică Austro-Ungară, bornă ce marchează centrul geografic al Europei. Este astfel fixată echidistanța dintre crestele Munților Urali, țărmul Atlanticului, nordul Peninsulei Scandinave și sudul Insulei Creta.
Această bornă marchează nu numai acest centru geografic, ci și o arie culturală. Se pare că aici s-a produs – pe un spațiu mai larg – o sinteză, în urma unei interferențe, a unei atingeri între cele două mari culturi și civilizații: euroasiatică și europeană, între cele două componente ale religiei creștine: cea latină occidentală, catolică, și cea răsăriteană, bizantină, ortodoxă. Toate aceste elemente vin să caracterizeze această zonă, aceată arie culturală, transformând-o într-o realitate cu o personalitate de neclintit, inconfundabilă.
Această personalitate marchează, de altfel, și spiritul maramureșenilor, printr-o distincție a chipului și a gestului, o blândețe înțeleaptă în comportament și în modul în care de adresează celorlalți, vorbe bine cântărite și, adeseori, ornamentate cu vreun cântec , proverb sau snoavă. Și se simte că tot ce-i înconjoară, tot ce ating acești oameni – arhitectura tradițională, portul popular, uneltele – sunt create de-a lungul a sute de ani și sunt rezultatul unei armonii ce sălășluiește înlăuntrul lor.
Cine ajunge pe aceste meleaguri îndepărtate, și ia la pas sat cu sat, deschide poarta unei lumi care părea ferecată pentru totdeauna în cărțile de povești care ne alintau copilăria. Parcă dintotdeauna în aceste locuri basmele au devenit realitate, țăranii s-au transformat în haiduci slobozi și cavaleri, neînfricați eroi legendari, veșnic căutători de libertate. Acesta este, poate, și motivul pentru care, pe Vârful Gutâi, copiii caută încă și astăzi, în joaca lor, șaua țintuită uitată acolo de Pintea. Iar imaginea eroinei lui Panait Istrati, Floarea Codrilor – singura femeie devenită vreodată căpetenie de haiduci – dăinuie în memoria localnicilor.
Deviza ei era: „În inima unui haiduc nicio tristețe nu este mai mare decât suferința aproapelui său”. Astăzi, a devenit legendă și călăuzește spiritul maramureșean, care a știut veșnic să rămână liber. Căci poate și azi, fantomele acestor viteji ai veacurilor trecute, aflați în afara legii, bântuie încă blândele creste ale Munților Maramureșului, zone sălbatice de o rară frumusețe, ce rămân în continuare, din păcate, departe de traseele turistice obișnuite.
