Pe drumul spre Brașov, la aproape 30 km de Câmpulung, acolo unde s-a odihnit Dumnezeu când binevoia să coboare pe pământ, din vechime s-a ridicat o mândră așezare ce a fost numită Rucăr.
Acum două milenii, aici a existat un castru militar ridicat de romani în cadrul sistemului de apărare a imperiului, cunsoscut sub numele de Limes Translautanus. Este o veche așezare de moșneni împământeniți aici de către Mihai Viteazul. După legendă, locuitorii din Rucăr ar fi urmașii celor fugiți din calea atacurilor tătărăști, de pe Olt (Făgăraș) și din Țara Vrancei. Ieșind în calea legendarului Negru Vodă, aceștia ar fi cerut să lupte în oastea voievodului și să aibă dreptul să-și întemeieze o așezare. Negru Vodă le-a aprobat locul de sub Posada, unde este Rucărul de astăzi.
O altă legendă populară spune că, Atotputernicul, plictisit de monotonia Raiului și de joaca ori de zborul liniștit al îngerilor, a hotărât să coboare pe pământ, să vadă dacă și aici există un tăpșan atât de fermecător și de odihnitor cum este împărăția Sa. Și-a ajuns pe bucata de pământ unde eate azi Rucărul. Dar, cum vremea era tomnatică, totul era învăluit în cețuri dese. Și-a făcut Domnul un semn din mână și totul s-a limpezit pe dată. Când a văzut atâta frumusețe în jur (deși El Însuși le zămislise, dar nu apucase să le perceapă farmecul) Cel Sfânt a hotărât să facă popas. Și a stat vreme îndelungată în repaos, admirându-Și creația, până când trebuirle cerești i-au reclamat întoarcerea. De atunci aceste locuri au rămas blagoslovite de mână divină.
Rucăr a fost în veacurile trecute loc de vamă pe drumul de schimb comercial către Țara Românească și Brașov. Se presupune că acesta a și fost rostul ridicării cetății de la Rucăr, situată pe înălțime, de multă vreme ajunsă în ruină. În 1848 aici s-a refugiat guvernul revoluționar și tot aici s-au purtat lupte grele, în cursul primului război mondial, pentru a împiedica pătrunderea armatelor germane spre capitala țării.
Azi, cuibărită la poale domoale de deal, la câțiva pași de apele învolburate ale Dâmboviței, localitatea, fostul cătun al oierilor pribegi, are datele unui orășel căutat cu osârdie de către turiști. Vin aici din toate colțurile țării și din alte colțuri de lume, căci locul este binecuvântat de mână sfântă. Cei sosiți sunt adăpostiți și ospătați după o datină de sute de ani împământenită, fiindcă, la rându-le, rucărenii, pribegind cu oile pe munte, știu ce înseamnă un drumeț flămând.
Iar cine, mânat de gândul cel bun, va poposi aici va afla de ce, așa cum spun legendele, Cel Sfânt și-a găsit pe acest tăpșan loc de popas și odihnă. Cheile Dâmboviței, Cheile Dâmbovicioarei, peșterile Urșilor și Dâmbovicioarei, crestele împădurite, aerul ozonat, apa din vecinătate, toate dau imaginea idilică a unui colț de Rai proiectat pe mult mai demult proiectatul pământ. Și cine pleacă de aici cu puteri înzecite, revigorat, „se așterne drumului/ca și iarba câmpului/la bătaia vântului”. Căci binecuvântat, prin repaos ceresc, e bătrânul Rucăr.
În împrejurimi se pot face excursii interesante spre cheile și peștera Dâmbovicioara, comuna Dragoslavele (aici, în zilele de 15-19 octombrie 1916, s-au dat lupte crâncene, în care regimentele de musceleni au rezistat cu eroism, apărându-și satele, ajutați și de femei, împotriva armatelor germane care urmăreau să ajungă în spatele armatelor române din Muntenia și Dobrogea.), Mausoleul de la Mateiaș, precum și spre cheile Ghimbavului, afluent pe stânga Dâmboviței.
