Însemnat centru viticol, cu vinuri din care însuși măritul Ștefan cel Mare era servit la ospețe, Odobeștiul moțăie liniștit la sfârșit de vară, așteptând să se coacă strugurii și să se umple viile de forfota și larma culegătorilor. Momentan, spânzurate pe araci, viile mai că se rup sub greutatea ciorchinilor uriași. Cât te uiți în jur totul e verde-verde sub semnul înalt al cerului. Căci, acolo unde se termină viile, încep pădurile. Întinse pe mii de hectare, acestea par a înghiți definitiv pământul unind zările prin linia unei singure culori.
O legendă afirmă că numele așezării Odobești ar veni de la un anume Odoban – cioban din Vrancea, care s-a așezat aici cu secole în urmă. O altă legendă vorbește de satul lui Odoba. În sfârșit, o a treia legendă arată că aici, la răscruce de drumuri, când au ajuns turcii, se aflau cinci case. Ori, cum pe turcește odo înseamnă casă, iar baș - cinci, așezarea a rămas cu denumirea Odobaș - Odobești.
Fapt este că vinurile de Odobești se beau la ospățurile lui Ștefan cel Mare și că, la 1600, localitatea era cunoscută ca podgorie însemnată. Iorga spune că pe vremea lui Petru Rareș și mai ales a lui Vasile Lupu negustorii duceau vinuri de aici în Polonia și Rusia, de unde aduceau blănuri. În 1716, Dimitrie Cantemir consemnează Odobeștiul, după Cotnari și Huși, ca fiind al treilea centru viticol. Istoriograful Fotino scria la 1818 că cea mai întinsă podgorie din Moldova aceasta era.
De la Odobești, o excursie plăcută se poate face până la Cetățuia, aproape de marginea orașului. Este fosta cetate Cetățuia, unde Ștefan cel Mare l-a învins, în anul 1482, pe Radu cel Frumos, după care a întărit-o, rămânând cetate de hotar a Moldovei și numind pârcălabi. O altă excursie de poate face la Mânăstirea Mera (20 km), ctitoria Cantemireștilor. Ieșind din oraș și trecând Milcovul, urmând valea râului prin satele Căpătanu, Arva și Valea Rea, se ajunge în satul Mera, unde se afă mânăstirea. Inițial aceasta a fost înălțată din lemn. La 1686, Constantin Cantemir a ridicat-o din cărămidă și piatră. La 1705, Antioh Cantemir Vodă a zidit-o din piatră și a ridicat ziduri de jur împrejur, mutând aici osemintele tatălui său de la biserica Sf. Nicolae din Iași.
Cu satele așezate dincolo și dincoace de apa Milcovului, multă vreme comuna Mera s-a constituit într-unul din punctele de îngemănare a celor două foste provincii surori: Muntenia și Moldova. De aceea oamenii de aici au luat ceva din bunele și relele celor două neamuri, unii fiind iuți, sprinteni la minte și buni afaceriști, iar alții nechibzuiți, petrecăreți și păguboși. Însă cu toții, fără excepție, sunt primitori și calzi ca pâinea caldă, cum se spune. Zona este de munte, aproape total împădurită, având o umiditate ce nu depășește 70% și un aer stabil, ca la Văratic. Aici a fost, pe vremuri, iubita lui Eminescu, Veronica Micle, să-și îngrijească sănătatea șubrezită. Căci apele de aici, pe lângă faptul că sunt bogate în magneziu și iod, au mai mult fier decât celelalte ape din împrejurimi.
La 8-10 km de Mera, sus, spre creștetul muntelui, pe un platou împrejmuit de oameni pentru a se evita eventualele incendii, pâlpâie zi și noapte, iarnă ori vară, Focul Viu de la Andreiașu. Aici, chiar dacă par a fi destul de firave, flăcările ce ies din pământ pot fierbe o cafea la ibric sau pot coace o tăviță cu semințe. Și e bine de știut că orice vacanță petrecută într-unul din satele comunei Mera are cel puțin trei fericite valențe: tihna și repaosul în sine, cura de aer și apă atât de necesară revigorării fizice și multe posibilități de excursii și drumeții prin pădurile cu multe postațe nebătute de picior omenesc.
