Tot ceea ce omul a făcut de-a lungul propriei sale istorii a fost guvernat de timp. Fie că ne situăm sub semnul teoriei relativității a lui Einstein, fie că ne raportăm la ordinarele calendare binecunoscute, timpul ne coordonează și ne măsoară precara existență. Parcă pentru a-l opri o clipă în loc, cu jumătate de secol în urmă, profesorul Nicolae Simache a adunat “tot timpul din lume” într-un Muzeu al Ceasului, unic în rețeaua muzeelor din țara noastră, situat pe strada Nicolae Simache nr1. Dar, cum momentan clădirea este în renovare, colecția poate fi vizitată la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Ploiești.
“Fă ceva cu mine ca să scap de mine! Iubește ceva, zidește ceva: accelerează-mă. Eu sunt Monotonia și Plictisul, m-am săturat din primul ceas de mine”, afirma Noica, gândind ceea ce gândea, poate, timpul în sine. Dar omul este dual: îl accelerează pe o porțiune, ca să-l încetinească pe alta. Dar ce înseamnă adevărata noțiune de timp față de o clipă suspendată? Muzeul Ceasului din Ploiești ascunde în el diferite “obiecte” de măsurare. Măiestrit făcute. Publicul vizitator care trece pragul acestui muzeu are ocazia să urmărească evoluția mijloacelor de măsurare a timpului, de la primele ceasuri – cadrane solare, ceasuri arzătoare, cu apă sau nisip – până la ceasornicele mecanice „antice” și cele moderne.
Cel mai vechi ceasornic este datat în 1562, dar pot fi văzute „la lucru” pendule tip tabernacol sau Renaissance, realizate din bronz aurit, gravate sau tăiate, uneori cu cadrane emailate. Totodată, în rândul exponatelor de mare preț bat viu pendulele stil Ludovic al XIV-lea, cu decorațiuni de bronz cizelat, aurituri, furnir exotic sau marchetaj din care nu lipsesc simboluri precum soarele, timpul, copilul cu clepsidra în mână. Stilul rococo este evidențiat prin câteva piese, una dintre ele fiind executată la firma ceasornicarului Brulfer din Paris, în secolul al XVIII-lea, având carcasa din lemn pictat.
Cum au fost timpurile și moravurile secolelor trecute, aflăm tot de la Muzeul Ceasului din Ploiești. Căci ca într-o oglindă (a timpului) s-au reflectat mai toate activitățile sociale, politice, culturale, etc. Astfel, prezentarea colecției nu ar fi completă dacă nu am aminti câteva lucruri despre ceasornicele montate în tablouri sau tablourile cu ceas, atribut al stilului Biedermeier. „ Târgoveți la Salzburg” și “Tablou cu scenă de bivuac” sun două piese aflate în expunere, alături de un alt gen de “Tablou cu ceas”, în care însă elementul pictural a fost înlocuit cu ornamente din bronz sau alamă.
Din istoria ceasului de buzunar, inventat în jurul anului 1500 de către Peter Henlein din orașul Nurenberg, s-au păstrat ceasornicele executate manual de mari meșteri englezi, francezi și olandezi. Apare frecvent mecanismul „fus cu lanț”, căruia i s-au adus îmbunătățiri de-a lungul timpului. Carcasa de protecție, de cele mai multe ori din argint sau baga, cu formă adâncă, este compusă din trei capace. Mai sunt „ceasurile bijuterii” făcute din aur sau argint, împodobite cu gravură aleasă și pietre prețioase, alteori din emailuri cu nuanțe diferite, în care s-au realizat portrete și decorațiuni cu motive florale, geometrice, etc.
Astfel, se disting ceasurile regilor români Carol I și Carol II, ale țarului Alexandru al II-lea, ceasul poetului Vasile Alecsandri sau ceasul fiicei lui Mihail Kogălniceanu. Un loc aparte îl ocupă ceasurile marilor personalități: Constantin Brâncoveanu, A.I.Cuza, Cezar Bolliac, B.P. Hasdeu, I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, M. Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Păstorel Teodoreanu, etc. Totodată, pot fi văzute ceasornicele curiozități: „ceasul invizibil”, cu cadran incorporat în ramă; ceasul “uzina cu aburi”; ceasul morarului; ceasul frizerului; ceasul umbrelă; ceasul tablou sau ceasul ștampilă.
Ca o ultimă surpriză sunt cutiile muzicale, care funcționează cu ajutorul mecanismului de ceasornic, invenție datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dar dincolo de orice invenție, dincolo de orice mecanism de cronometrare (de la cadranele solare așezate pe pământși până la cel mai perfecționat ceas) timpul se scurge la fel de liniar. Doar noi, oamenii, avem din când în când senzația că-l putem stăpâni, că suntem deasupra lui ori dincolo de el. Cel mai bine ar fi, poate, să facem abstracție de el. Dar nici asta nu e pozibil. Așa că, bucurați-vă de fiecare clipă suspendată, fie că o „citiți” pe ceas sau nu!
