Dintotdeauna râvnită de mai marile puteri ale vremurilor vechi, de la romani și până la nemții primului și celui de-al doilea război mondial, Drobeta Turnu-Severin a rămas să dăinuiască aproape neatinsă, aici, lângă apele învolburate ale Dunării. Și mai mult: a fost și rămâne una dintre cele mai frumoase așezări ale țării. În urma studiilor efectuate în cea ce privește originea numelui urbei, s-au definit mai multe variante.
Astfel, „Drobeta”, în limba geto-dacă ar fi însemnat “Despicata” sau “Așezarea de la despicături”, fiindcă la est de castru, Dunărea se despică în două brațe ce cuprind oblăduitor Insula Șimian. Pe de altă parte, Nicolae Iorga scria că această denumire ar avea semnificația de „stejăriș”, provenind de la cuvântul trac „drueta”. Grigore Mateescu susține că această denumire ar proveni de la numele zeului cavaler “Deus Dobrotes”, pentru ca, în sfârșit, F.Cumont să spună că ar fi de la numele dac “Drebita”.
Oricum, cert este că numele a fost redactat prima dată de Ptolemeu, uneori apărând Drubeta, iar alteori Drobeta. Astăzi, în lumina albă a zilei, orașul stă vertical între soarele înalturilor și apele Dunării, cu semeția cu care romanii urcau trufaș în carele lor de luptă. Căci, chiar dacă, în timp, peste el au trecut toate furiile vremelnicilor cuceritori, a știut să păstreze de la fiecare doar acele lucruri care-i înnobilează umerii, lăsând să se piardă în praful istoriei perioadele mai puțin faste. Fiindcă, de la o vreme, urbea și-a suflecat mânecile și și-a spălat obrajii, înseninându-și chipul „fardat” cu parcuri, alei ori fântâni arteziene.
Astfel, dacă o iei la picior pe strada I.C.Bibicescu, de la hotel Parc și până la Castelul de Apă (emblema orașului), îți poți face deja prima idee în ceea ce privește frumusețea așezării. În partea dreaptă se întinde Parcul Central, cu alei largi, în fiecare dimineață stropite cu dărnicie, cu bănci vopsite în galben pentru odihnă, cu fântâni arteziene și ronduri de flori, străjuit la un capăt de statuia lui Decebal, iar la celălalt de ce a lui Traian. Și poate este pentru prima dată când chipurile lor severe stau atât de aproape unul de altul, fără ca săbiile să fie scoase din teacă.
Vizavi, cafeneaua „Ada-Kaleh”, cu interioare migălos sculptate cu motive orientale, amintind de vremea când turcii locuiau pe insula cu același nume, te îmbie să servești o cafea la nisip, la un preț de „două parale”. Mai sus, tot pe dreapta, urmează hala de alimente și, în capăt, pe cel mai înalt punct al terasei Dunării, Castelul de Apă, ridicat între anii 1909-1914.
Dacă cobori spre Dunăre și treci pe lângă Port te poți rătăci prin Parcul Rozelor, ca mai apoi să găsești, uitate de timp, ruinele Cetății Severinului, care datează din secolul al XIII-lea. Cetatea medievală a fost dărâmată de turci în 1524, astăzi rămânând, printre altele, doar turnul de observație. La doi pași, tot pe malul Dunării, se află bine conservate ruinele castrului și orașului roman Drobeta, datând din secolele II-V. Se văd și acum urmele camerelor de locuit, ale depozitelor și termelor romane, în Parcul Muzeului Regiunii Porțile de Fier, străjuite încă de Podul lui Traian, construit, între anii 103-105, de către Apolodor din Damasc. Peste acest pod și-au trecut romanii legiunile cuceritoare.
De atunci a trecut multă vreme. Însă nimic din ce s-a construit între timp nu întrece în măreție Sistemul Hidroenergetic și de Navigație „Porțile de Fier”, ce va serba în august trecerea a aproape jumătate de secol de la punerea în funcțiune a primului agregat. Și, de sus, Sfântul Gheorghe, patronul orașului, e martor că nu se află severinean care să nu se mândrească din suflet cu acest lucru.
