De la înălțimea de 200 de metri, Cetatea Devei împinge granița zărilor până dincolo de Lunca Mureșului. Căci, ridicate acum șapte secole, zidurile roase de timp încă mai străjuiesc întinderile vechilor pământuri dacice.
Din orice parte a depresiunii te-ai îndrepta spre Deva, Dealul Cetății îți apare ca o cocoașă răsărită pe spatele neted al pământului. Iar zidurile sparte, îndreptate spre cerul păsărilor, dau de veste înalturilor că trăinicia pământeană poate din când în când înfrunta timpul, cuprinzând în ea o clipă de veșnicie. Și pentru a înțelege farmecul urbei, musai trebuie ca primul drum să fie spre Cetate. Dealul, o formă geologică foarte interesantă – un nec vulcanic – prezintă urme de locuire încă din neolitic.
Acolo sus, aproape inexpugnabilă, oamenii secolului al XII-lea au ridicat mândră cetate „în calea răotăților”, vorba cronicarului. Înălțimea față de oraș este de 184 m , dar față de nivelul mării de 371 m. Cetatea (și implicit toponimul numelui orașului) a fost atestată documentar încă din anul 1269. Pe la 1385, însă, cetatea a aparținut familiei Huniazilor, cei care vor construi și falnicul castel de la Hunedoara. Două secole mai târziu, trecând Mureșul, oștile lui Mihai Viteazu au fost bombardate de tunurile nobililor din cetate. La rândul lor, aceștia au fost mai apoi asediați de oastea lui Horea, în 1784 (care emite și “Ultimatumul” de la Deva) și de armata ungurilor, la 1849, asediul acestora din urmă ducând la explozia depozitelor de muniții din interior, fapt ce a produs ruinarea cetății.
De atunci, timpul și-a făcut lucrarea, înnegrind zidurile, măcinându-le și făcând loc bălăriilor s-o invadeze, cucerind-o definitiv. Dacă vreți să ajungeți aici, din parcul orașului, aflat la poalele dealului, pornesc 113 trepte până la cărarea ce duce, pe două variante, la poarta de acces în cetate, “poarta nr. 1”. Teoretic, urcușul până sus ar trebui să fie facil. Dacă o iei spre stânga, în 20 de minute ești sus. Dacă o iei spre dreapta, cam într-o oră. Prin dreapta, drumul trece printr-un tunel săpat în stânca dealului, tunel ce a alimentat o seamă de legende și mistere. Cărarea se întinde circular, urcând succesiv pe sub bolta verde a copacilor, până la intrarea de la poarta 1. Aici, încă se mai poate observa scobitura în care, odată, se rotea țâțâna porții. Se intră efectiv între zidurile Cetății, urcând, tot circular, dar în sens invers.
Poarta nr. 2 mai păstrează spațiile destinate corpului de gardă. Zidurile, unele în prăbușire, te conduc spre fațada vechiului edificiu, așezându-ți sub ochi toată Deva până, hăt!, dincolo de Lunca Mureșului. Cetatea, cu ziduri de un metru grosime, mai păstrează, oarecum, forma inițială. Însă, vâjâind prin formele ferestrelor, martor viu nu mai e decât vântul! Nu se mai aude fornăit de cai, șuier de săgeți, zăngănit de arme și strigăte de luptă, dar nici muzici de bal, râsete cristaline de domnițe cochete sau clinchete de pocale. Liniștea, igrasia și buruienile au năpădit Cetatea, devenind stăpânii fără sceptru ai fostei reședințe. Farmecul locurilor rămâne însă o permanentă atracție.
De văzut în orașul Deva: Palatul Magna Curia (sec. XIII), Mânăstirea franciscană (sec. XVIII), Biserica ortodoxă (sec. XVIII, foarte frumos restaurată), statuile lui Decebal (cea ecvestră din fața Casei de Cultură, cea pedestră, din parc, la poalele Cetății), Parcul orașului, Palatul Culturii (Prefectura, Muzeul de Artă, Biblioteca județeană), centrul vechi al Devei (Primăria, Liceul Decebal, Liceul Pedagogic, fostul Hotel Orient, Hotelul Bulevard, Biserica Reformată), Pădurea Begău, Cabana Căprioara.
