Într-o Germanie tot mai apăsată de birocrație și norme ideologice rigide, libertatea de exprimare a ajuns să fie tratată nu ca un drept fundamental, ci ca o problemă de securitate publică. Sub umbrela luptei împotriva „urii online”, un sistem opac de ONG-uri, procurori și funcționari anonimi orchestrează percheziții, anchete și amenzi împotriva cetățenilor care îndrăznesc să critice guvernul. Cazul recent al doctorului Wolfgang Conzelmann, ucis la scurt timp după ce a fost achitat pentru o postare critică la adresa Partidului Verzilor, scoate la iveală dimensiunea tulburătoare a unui aparat de cenzură care pare desprins dintr-un roman kafkian, scrie European Conservative
În realitatea kafkiană a legilor germane privind discursul public, funcționari anonimi pot declanșa percheziții ale poliției, transformând intimidarea în scop și pedeapsa în sine.
Povestea care a ajuns recent pe prima pagină a presei germane pare aproape absurdă într-un sens tragic existențial — de parcă ar fi fost smulsă din paginile unui roman de Camus. Wolfgang Conzelmann, un medic în vârstă de 76 de ani, care tratase timp de decenii dependenți de droguri, a fost găsit mort în cabinetul său săptămâna trecută. Doctorul din Berlin a fost ucis cu violență la doar trei zile după ce fusese achitat într-un proces privind libertatea de exprimare.
Pe 10 iunie, fusese în cele din urmă achitat de acuzațiile de calomnie. Deși crima sa pare să nu aibă legătură directă cu problemele sale legale — el lucra în zona Leopoldplatz din Berlin, cunoscută pentru criminalitate — ironia amară scoate în evidență natura tot mai opacă și absurdă a războiului Germaniei împotriva libertății de exprimare.
„Crima” lui Conzelmann a fost postarea, în octombrie 2022, a unei caricaturi pe Facebook care critica măsurile guvernamentale anti-COVID-19. Imaginea reprezenta un afiș de propagandă din epoca nazistă, cu sigla Partidului Verzilor în locul svasticii, alături de un portret al ministrului Economiei de atunci, Robert Habeck. Pentru aceasta, a fost inculpat pe baza faimosului Articol 188 din Codul Penal german, care incriminează „insulta, defăimarea și calomnia îndreptate împotriva persoanelor din viața politică.”
Ce a urmat exemplifică modul de funcționare al aparatului german de cenzură. Poliția i-a percheziționat locuința, confiscându-i calculatoarele și telefoanele. I s-a impus o amendă de 3.000 de euro, pe care a refuzat să o plătească, alegând în schimb să facă apel. Un rebel rămas din generația '68 și o adevărată „instituție” berlineză, Conzelmann a ripostat prin propriul site, unde a publicat articole intitulate „Stat criminal sau democrație” și „Statul mafiot al drogurilor.” Într-o perioadă, geamul cabinetului său afișa și mesajul: „Democrația înseamnă: taci din gură!”, după cum a relatat un ziar.
Conzelmann a fost doar una dintre numeroasele victime ale Articolului 188 — o lege extinsă în forma actuală în 2021. Pârghiile de urmărire penală își au originea în Zentralstelle zur Bekämpfung von Hasskriminalität im Internet (Oficiul central pentru combaterea infracțiunilor de ură pe internet) din Göttingen, o instituție devenită notorie după un documentar CBS News în care procurorii apar lăudându-se zâmbind despre cât de „dureroasă” este pentru cetățeni confiscarea dispozitivelor personale.
În spatele acestor urmăriri penale se ascunde o rețea mai puțin vizibilă de ONG-uri care au transformat delațiunea într-un model de afaceri. Aceste grupuri scanează internetul în căutarea conținutului potențial ofensator, trimițând plângeri către procurori, în timp ce operează cu o transparență minimă, deși sunt finanțate generos de stat.
HateAid este un exemplu emblematic. Recent desemnată drept „semnalizator de încredere” în cadrul noii Legi privind serviciile digitale (Digital Services Act), organizația are o influență majoră în stabilirea postărilor care trebuie șterse sau cele care declanșează anchete penale. Directoarea executivă, Josephine Ballon — prezentată în documentarul CBS — a susținut că libertatea de exprimare nelimitată permite „unui grup foarte restrâns de oameni” să „spună orice vor,” intimidându-i astfel pe toți ceilalți — o inversare remarcabilă a efectelor reale ale cenzurii.
Structura HateAid este revelatoare: include sub-organizații precum Campact (care a organizat proteste împotriva partidului AfD) și „Fearless Democracy e.V.” Consiliul său consultativ seamănă cu un azil de retragere pentru politicieni eșuați: Nadine Schön (CDU), care și-a pierdut mandatul în 2021; fosta ministră a justiției Brigitte Zypries (SPD), retrasă din politică în 2017; și Renate Künast (Verzi), ale cărei ambiții de a deveni primar al Berlinului au eșuat repetat.
Această rețea, concepută pentru a evita răspunderea, se extinde mult dincolo de HateAid. Organizații precum REspekt și So done angajează zeci de „detectivi digitali” — numai HateAid are peste 50 de angajați — care petrec zilele căutând „încălcări”.
Acest sistem generează ceea ce jurnalistul Jakob Schirrmacher numește cu acuratețe „schimbarea tehnocratică a puterii decizionale – dinspre cetățeni spre structuri semiprivate de raportare care organizează spațiul de comunicare conform unor criterii politice.”
Aparatul se autoperpetuează. Fiecare organizație justifică existența celeilalte, în timp ce extinde constant definiția „discursului nociv.” Succesul se măsoară în numărul de rapoarte trimise și de anchete deschise. De exemplu, REspekt a raportat 11.241 de cazuri poliției în 2024 — adică 31 pe zi — cifră promovată cu mândrie ca dovadă a eficienței muncii lor și justificare pentru statutul de „semnalizator de încredere.”
După cum scrie cu luciditate bloggerul eugyppius, „am instituit un regim autonom și autoreplicant de cenzură, care nu servește niciun scop real în afară de propria sa perpetuare.”
Cei care sperau că actualul guvern german va demonta acest aparat au fost profund dezamăgiți. Dimpotrivă, rețeaua se extinde, așa cum demonstrează și recenta promovare a HateAid. Un stat atât de temător în fața discursului cetățenesc nu va renunța de bunăvoie la instrumentele sale de supraveghere. Odată instalată, mașinăria tehnocratică își dezvoltă propria logică și justificare.
Cel mai mare pericol este efectul de intimidare asupra libertății de exprimare. Când organizații anonime pot declanșa percheziții pentru caricaturi politice, când entități semiprivate decid ce discurs e acceptabil, când procedurile birocratice înlocuiesc dezbaterea democratică, otrava cenzurii se răspândește dincolo de cazurile individuale.
Ironia tragică a cazului Conzelmann a aruncat lumină asupra acestui mecanism birocratic de cenzură. A scos la iveală realitatea kafkiană a legislației germane privind exprimarea — unde funcționari anonimi pot declanșa descinderi ale poliției, unde procesul în sine devine pedeapsa, indiferent de rezultat.
Povestea sa a devenit cunoscută doar din cauza finalului său tragic — dar absurditatea sa reală constă într-un sistem care confundă protejarea democrației cu sufocarea acesteia. Tragedia sa ar trebui să ne amintească faptul că lupta pentru libertatea de exprimare va fi una grea — dar trebuie dusă.
