Conform unor statistici neoficiale, rata de integrare socială a cerșetorilor români din Franța este de 1 la sută. Tristețe maximă. Ce se întâmplă cu cei 99 la sută e lesne de înțeles. Ei rămân la voia sorții pe stradă (sau mai bine zis, la voia autorităților franceze), iar după ce reușesc să-și umple paharele din plastic cu euro, se întorc în România. Evident, înainte de termenul expulzării, ca să mai repete cu success manevra. Cei 1 la sută sunt ăia norocoșii, care au persistat în a cere de la statul francez o locuință socială, încadrarea propriilor copii în sistemul de învățământ și – de ce nu? – ajutor social pentru un trai decent. Tendințele acestea de autodepășire sunt însă destul de rarisime.
„Majoritatea țiganilor fură și fac tot felul de lucruri rele în Paris. Eu știu. Cu ochii mei am văzut! Pentru că țiganii nu știu multă carte. Asta e la ei... Și mă doare!” Ea este Maria, locuiește de 4 ani în Paris, cerșește și îmi explică întocmai cauzele acestui procentaj scăzut de coeziune socială. E lege universală: lipsa formelor de educației reprezintă o problemă serioasă și duce la crearea clivajelor. Dar cazul Mariei este realmente atipic. Ea nu se încadrează nici în categoria celor 99 la sută de români defavorizați din Franța, dar nici printre cei 1 la sută. De ce? Deși a obținut în Franța o locuință socială, școlarizarea celor trei minori ai săi, asigurare medicală și o slujbă cu jumătate de normă (la negru, ce-i drept), ea continuă să cerșească! „Lucrez trei zile pe săptămână, de la ora 8 jumate, când duc copiii la școală, până la 12. Și după ce ies de acolo, vin la cerșit o jumătate de oră, o oră. Chiar dacă muncesc, continui să cerșesc! Câștig doar 300 de euro din munca pe care o am acum. Cum să-mi întrețin copiii cu banii ăștia?!” Aceeași meteahnă și cu tatăl copiilor ei. Acesta lucrează sezonier pe un șantier. Se prezintă doar când este chemat și este plătit cu 40 de euro pe zi.
Apropo de el, soțul Mariei apare în timp ce discutăm și ne întrerupe nervos conversația. Cică, stau la povești de treizeci de minute și încerc să aflu mult prea multe despre viața lor. De fapt, cred că le stricasem nițel planul pe ziua respectivă. Firesc, dacă femeia lui vorbea cu mine, cum să le mai zică umil trecătorilor un „Bonjour madame! S’îl vous plaît monsieur...”? Drept dovadă, acesta îmi cere revoltat să părăsesc perimetrul. Cum adică? Dacă vreau să mă pun și eu acolo la cerșit, nu am dreptul? Abia zilele următoare i-am înțeles reacția. Ei bine, în lumea lor exista o regulă cutumiară strictă: fiecare om al străzii are locul său unde cerșește, iar un altul nu poate să i-l ocupe, așa, când vrea el, peste noapte. În consecință, ei încep să dezvolte un soi de simț al proprietății a trotuarului pe care îl ocupă, chiar dacă discutăm despre un spațiu public. În ciuda reacției aproape violente a soțului său, Maria a acceptat să facă un selfie cu mine. Puțin îi pasă de legea lor, aia care promovează obediența față de partener.
De curând, Maria s-a apucat de cursuri de limbă franceză în cadrul unei organizații caritabile. Vrea să scrie și să citească bine. Are speranțe că va ajunge cât de curând printre cei 1 la sută dintre românii străzii care au reușit să se integreze legitim în sânul societății franceze.
________________________________
Citiți și:
Selfie cu un roman al străzii din Paris. Florentina: "România ne dăunează!"
Selfie cu un român al străzii din Paris. Alina, 22: „În Franța nu mă simt discriminată!”
