Cu numeroase premii și distincții (mai ales din 90 încoace), cu multe titluri de carte traduse în multe limbi ale pământului, el însuși invitat să predea literatură română și străină la universități din Amsterdam, Viena, Berlin, cu importante burse internaționale primite în Statele Unite, Franța, Germania, Italia, etc., Cărtărescu este cel care a resuscitat literatura română, a readus apetitul pentru citit al românilor și-a reamintit încă o dată unor neamuri din lumea asta mare că, în țara asta mai totdeauna urgisită de vremuri, încă mai cresc mlădițele înalte ale talentului.
S-a născut la 1 iunie 1956, în București, din oameni simpli veniți de la țară, cu mama țesătoare și tatăl lăcătuș mecanic, locuind într-o căsuță închiriată, undeva în Colentina, ce aducea mai mult a celulă de închisoare. Mama sa îi povestea că, până la vârsta de un an, nici nu l-a coborât din pat, pentru că pe jos era ciment rece. Cum la jumătatea anilor 50, când s-a născut el, oamenii erau extrem de săraci, o bună vreme au fost siliți să trăiască numai cu macaroane, marmeladă și arar puțin lapte.
Își amintește cum mama sa îi citea ținându-l în brațe, cum pe la 2-3 ani memorase o cărticică de poezii de 40 de pagini, pe care, pe la 3 ani, le recita picilor adunați în jurul său. A fost un copil retras și șters, mulțumindu-se cu locul trei-patru în ierarhia copiilor din grup. Nici în unele crâmpeie din vacanțele petrecute la țară, la Tântava (20 km distanță de București), nu a făcut mari năzbâtii, era doar fascinat de bunicul său din partea mamei și de toate din gospodărie, banale altfel pentru cei crescuți la țară.
Vara, în vacanțele făcute pe asfaltul Bucureștiului, hoinărea ziua întreagă prin Parcul Circului cu un prieten, astăzi considerând că, între 8 și 13 ani, a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții sale, perioadă povestită mai ales în „Nostalgia”, dar și în pagini din „Orbitor”. Cu o accentuată tendință spre introvertire, într-o totală singurătate autoimpusă, cu o excesivă timiditate (a condus ceva timp zi de zi o prietenă de liceau acasă și nici de mână n-a îndrăznit s-o prindă), se adâncește în citit, îndreptându-se spre o rupere totală de lume. Noroc că venea armata, care urma să-l trezească din această „cădere”, care nu se știe ce sfârșit ar fi avut!
Pe de altă parte, pe la 16 ani, începuse deja să scrie versuri, mergând chiar la un cenaclu foarte bun, la Liceul Cantemir. După terminarea liceului dă examen la Facultatea de Limbă și Litearatură Română a Universității București, pe care o absolvă în anul 1980. Între timp, debutase cu poezii la Cenaclul de Luni și în România Litearară, în 1978, și în volum în antologia Aer cu diamante, dar a citit și proză la Cenaclul de proză „Junimea”, condus de Ovid S. Crohmălniceanu.
Între 1980-1989 este profesor de limba română la o școală generală din Colentina, funcționar la Uniunea Scriitorilor și redactor la revista ”Caiete critice”. După 1990, ca scris, își deschide aripile aidoma fluturelui simbolizat prin trilogia sa „Orbitor”. Pe plan social, din 1991, este lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere, din anul 2004 conferențiar la aceeași catedră, momentan fiind conferențiar universitar la catedra de Literatura Română a Facultății de Litere a Universității din București.
Astăzi, cunoscutul, lecturatul, îndrăgitul și apreciatul scriitor împlinește 60 de ani și „dacă n-o să-mi ia Dumnezeu mințile, cum din păcate se mai întâmplă, am să rămân mereu așa cum sunt acum: un puști deghizat în bărbatr matur”, după cum afirma de curând într-un interviu. Să-i urăm, așadar, „puștiului teribil” al literaturii române contemporane, zile liniștite, multă sănătate, inspirație, forță, putere de a scrie, cu încredințarea că drumul său pe marele bulevard al literaturii noastre nu se sfârșește aici. La mulți ani, Mircea Cărtărescu!
