Tresărind arar în cadența molcomă a ritmului transilvan, atestat documentar încă din secolul al XII-lea, Sibiul a făcut, de tot atâta vreme, reverențe timpului ce-a trecut pe lână el. Fiindcă, în orașul de pe Cibin, numai oamenii și-au mântuit trecerea, burgul rămânând aproape același ca acum o sută, două sute, trei sute...sau chiar șase sute de ani.
De obicei, în vizitarea Sibiului, orice drum începe din Piața Mare. Pe aici, cât e ziua de lungă, oamenii forfotesc care-ncotro, dând senzația că sunt grozav de ocupați, chiar și atunci când se odihnesc pe băncile de lângă statuia lui Gh. Lazăr, singurul care rămâne treaz și noaptea, ca să vegheze cetatea. De-a lungul timpului, aici este menționată existența unei fântâni în 1538, iar în anul 1550 se așează stâlpul infamiei, culminând cu decapitarea, în 1703, a comitelui Johann Zabarius. Mai târziu, între 1724-1757, în această piață a fost instalată o „cușcă pentru nebuni” în care erau expuși pe timpul zilei zurbagii care noaptea tulburau liniștea publică.
În dreapta, înălțate spre cerul Domnului, se ridică Biserica Parohială Romano-Catolică și, la doi pași, Casa Parohială Romano-Catolică, ambele fiind lăcașurile de credință ale iezuiților. Peste drum se află Muzeul Brukenthal, alături de Casa Albastră, ridicate înainte de anul 1700, casă care, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost sediul Gestapoului. Mai departe, trecem de Casa Generalului, datând din sec XV; Casa Hecht (a Universității săsești), construită înainte de 1700; Casa Haller, sec. XV; Casa Filek și Casa Lutsch, datând din ultima treime a secolului al XV-lea. Și, după ce am numărat atâtea vestite case, trecem prin bolta de la parter a Turnului Sfatului în Piața Mică să le mai numărăm și pe cele de acolo.
Nici nu coborâm bine panta de sub arcadele Turnului că, în dreapta, și ajungem în fața Turnului Scării Aurarilor. Ceva mai jos se află Casa Artelor. Clădirea vechilor hale (figurând în 1370 ca hală a măcelarilor) domină prin silueta sa, cu cele opt arcade ale loggiei de la parter, latura nordică a Pieței Mici, astăzi imobilul servind drept lăcaș expozițiilor temporare ale Muzeului Brukenthal. Mai departe, arcuit pe strada ce trece pe sub Turn, se află Podul Minciunilor, primul pod de fontă de pe teritoriul țării noastre, construit acum 150 de ani.
Se spune că aici, în serile dulci de vară, tinerii îndrăgostiți veneau să numere stelele, să-și dea sărutări caste și să-și jure credință veșnică. Cei mai mulți vorbeau despre însurătoare condiționând mariajul de neprihănirea fetei. Grăbite, ca fetele mari (?) la măritat, acestea își asigurau iubiții că n-au fost atinse nici măcar cu o floare. Numai că, în noaptea nunții, se dovedea că „floarea” invocată făcuse partea din ditamai „buchetul”. Atunci, cele dovedite mincinoase erau târâte și aruncate de pe podul jurămintelor false. Dar cum podul nu avea decât doi-tei metri înălțime, cu un picior sau o coastă ruptă (neapărat cea a lui Adam), acestea își puteau continua îndeletnicirile atât de plăcute trupului, chiar și betegite.
O altă variantă spune că Piața Mică, fiind piața negustorilor, era implicit și piața tocmelilor. După îndelungi negocieri, plecând cu marfa spre casă, unii cumpărători constatau că au fost înșelați. Se întorceau, îi luau de piept pe negustorii mincinoși și-i aruncau, în râsetele mulțimii, de pe pod. Dar astea sunt legende, podul fiind în fapt o adevărată bijuterie a meșterilor de atunci ai Sibiului. Și asta încă e prea puțin, căci, cu nenumăratele sale elemente medievale, Sibiul este astăzi poate cel mai frumos oraș al țării. Ori, numai de pășești pe străzile vechi de sute de ani, îi poți afla cu adevărat farmecul nealterat, ci sporit, de trecerea timpului...
