A fost, poate, cel mai frumos actor al nostru, supranumit Alain Delon al României, şarmant şi fermecător, cu un succes nebun la femei şi, evident, cu atâtea neveste, cât să le numeri pe toate degetele de la o mână.
A rupt piaţa românească de film cu un singur rol (cât au alţii în zeci de roluri adunate) într-un film de dragoste de referinţă pentru anii 70, pelicula „Septembrie”, alături de serafica şi ingenua (pe atunci ) Anda Onesa.
Însă a îmbătrânit singur, cu viaţa strecurată prin parfumul unui pahar de vin (băut zilnic!), strivindu-şi cu amărăciune amintirile în tăria unui buchet de Drăgăşani sau Murfatlar, cerând vieţii, în ultimii ani de existenţă, ca o ultimă şi perpetuuă dorinţă, ce credeţi?, încă un şpriţ!
La urma urmei ce e viaţa asta? Un strop de tinereţe, un strop de iubire, un strop de fericire, un strop de amărăciune, un strop de timp, un strop de vin...Şi gata! „Mama ei de viaţă”, vorba lui Noica!
S-a născut la 23 aprilie 1950, în Bucureşti, şi-a ajuns unul dintre cei mai iubiţi actori (în special de adolescente), chiar dacă tatăl său vroia să-l facă arhitect, iar mama doctor. De fapt, nici nu i-a fost greu să opteze pentru actorie, din moment ce, la 8 ani a fost remarcat la o serbare şcolară, luat şi dus pe sus la televiziune, la o emisiune-concurs de ghicitori.
„Prima replică serioasă din viaţa mea a fost „Are două roţi şi-o şa/Ghici ghicitoarea mea”, iar prima parteneră de scenă regretata Vasilica Tastaman, cea care trebuia să nimerească, sau nu, răspunsurile la şarade.
De atunci, când cineva avea nevoie de un copil în spectacol, hopa Costiniu! Astfel am fost pe scenă – căci de jucat nu pot să spun – cu maeştrii Calboreanu şi Ciubotăraşu, la 10 ani”.
Aşadar, termină IATC-ul, promoţia 1973, avându-i ca profesori pe Dem Rădulescu şi pe Octavian Cotescu şi debutează încă din timpul facultăţii la Teatrul Bulandra, convins fiind că adevăratul impuls în meserie l-a primit de la maestrul Liviu Ciulei.
După facultate este repartizat la Teatrul Naţional din Iaşi, transferându-se apoi la Teatrul Giuleşti, al cărui angajat a fost până în ultima zi de viaţă.
Deşi el se considera mai mult actor de teatru, filmul a fost cel care l-a impus definitiv în conştiinţa publicului. După ce debutează, în 1972, cu un rol secundar în filmul „Paraşutiştii”, dă lovitura cu filmul regizat de Timotei Ursu: „Septembrie”, în 1978. De atunci, în oricare film a mai jucat, orice rol a mai interpretat în teatru, niciunul nu i-a mai adus atâta popularitate.
După Revoluţie, joacă în 3-4 filme, până cam prin 1995, după care nu mai este căutat pentru altele. În teatru, la Odeon, încă mai apare în spectacole, dar din ce în ce mai rar şi în roluri din ce în ce mai mici (în ultima piesă jucată „Marchizul de Sade” interpretează rolul minor al unui nebun la azil).
Neglijat de toţi, peste chipul frumos al fostului „Alain Delon de România” timpul începe să lase urme. Şi băutura! Totuşi, trăsăturile feţei, părul bogat şi ochii, care au făcut să suspine fără speranţă milioane de femei, încă îi dau un aer fermecător şi boem.
Cu mulţi ani înainte de a muri, cu un program din ce în ce mai „lejer”, marginalizat de societate, uitat de public, părăsit rând pe rând de neveste (cu excepţia ultimei), începe din ce în ce mai des să-şi înece amarul în băutură. Aproape în fiecare zi, „programul” maestrului cuprindea o escală la unul dintre micile restaurante de cartier cu care era vecin.
Nu bea tării, raţia era un şpriţ lung, de vară, indiferent de anotimp, câte un pahar la fiecare oră de stat în local. Era un banc cu un rus, care prinde peştişorul de aur, ca primă dorinţă cere o sticlă de vodcă, la a doua cere ca pe Volga să curgă numai vodcă, şi, întrebat la a treia ce-şi mai doreşte, el răspunde vesel: încă o vodcă mică! De aceea nu e de mirare că, atunci când un reporter îl întreabă ce îşi mai doreşte de la viaţă, actorul răspunde neezitant: „Încă un şpriţ!”
Nici boala nu-l ocoleşte şi, cu două luni înainte de a muri, este internat în spital pentru insuficienţă cardiacă. Numai că, starea lui se deteriorează şi-i cedează, rând pe rând, rinichii şi ficatul. Se stinge la vârsta de 63 de ani, într-o zi banală de luni, pe 12 noiembrie 2013.
Din Geo Costiniu rămâne un nume şi un film: „Septembrie”. Căci oricine se va gândi vreodată la el, nu va avea în minte decât un tânăr rebel, frumos ca Adonis, călărind cu părul în vânt, ca eroii neînfricaţi din marile legende ale lumii, o motocicletă ce gonea spre malul mării, într-o zi însorită de septembrie, cu o fată ce-i înlănţuia ca o iederă, din spate, mijlocul. Dumnezeu să te odihnească, Geo!
