În anul 1901 se deschide teatrul cel nou, cu abonamente angajate de societatea dramatică din Craiova.
Teatrul din Caracal este de o arhitectură destul de frumoasă, bine proporţionată, cu un interior destul de spaţios pentru cerinţele locale.
Estetica faţadei lui impozante este păgubită însă simţitor de panta dâmbului din faţă, pe care nimeni nu s'a gândit s'o niveleze.
D-nii Ştef. Constantinescu şI I.P. Dacianu magistraţi din localitate, au pornit cu râvnă să strângă un fond pentru ridicarea unui bust scriitorului-artist H. Lecca, originar din oraşul nostru. După câte ştim, ar fi agonisit vreo 300.000 lei. Le-ar mai trebui prea puţin pentru a-şi înfăptui proectul.
Iată un prilej fericit pentru onoraţii edili ai oraşului, de a repara această ofensă a esteticii, practicând o piaţetă de nivelare în faţa teatrului, pe care să se instaleze bustul scriitorului.
Vehiculele ar putea ocoli cu înlesnire, spre avantajul lor serpentina ce-ar înconjura în pantă mai dulce, urcuşul spre târgul săptămânal.
După societatea dramatică din Craiova, urmează apoi opera italiană, a lui Massini, care vine aci cu 80 de pesoane şi joacă: Traviata, Trovatore, Ernani, Bărbierul de Sevilla, etc.
Impresaul, d. Vasile Brânduşanu, la închiderea socotelilor, pierde 3 lei.
Tot în acest an vine de joacă Agata Bârsescu, cu trupa Teatrului Naţional din Iaşi.
Din Noiembrie 1902, până'n Aprilie 1903, joacă trupa Marinescu-Bărcănescu. Nora Marinescu, fiica actorului, frumoasă, tânără, talentată, face deliciul şi atracţia orăşenilor.
În 1903-1904 joacă drame şi comedii trupa Leonescu-Vampiru. În această stagiune caracalenii au cinstea să admire pe cei mai iluştrii aşi ai scenei române, aduşi de Leonescu: Aristiţa Romanescu în “Parisiana”, H. Lecca în “Jucătorii de Cărţi”, jucându-şi propria-i piesă, I. Niculescu, d-nii: Brezeanu, Toneanu, Notara în Hamlet, etc.
Dar, să ne oprim puţin la aceasta din urmă.“Hamlet” se anunţase din vreme, cu afişe mari, pe cari figura chipul maestrului Notara. Toată lumea-l aştepta cu nerăbdare.
Era o zi călduţă de primăvară, ziua lăsatului de sec de Paşte. De cu seară oraşul era o forfotă de calfe gâtuite în “ştaifuri” scrobite, păşind scorţos în haine noi, urmaţi de ceata de ucenici, târguind portocale pentru familia jupânului. Jupânii (cojocari, cismari, etc.) târguiau şi ei alviţă albă pentru calfe şi ucenici. Simigii, cu tăvile cu plăcintă în cap, alergau strigându-şi marfa, cât îi ţinea gura. În acest vălmăşag soseşte în oraşul nostru d. Notara, şi după ce dă o raită pela teatru, merge de se aşează pe o bancă, în grădina publică. Într'o clipă grilajul grădinii e înconjurat de copii, ucenici, calfe, elevi, cari încep a arăta cu degetul printre gratii, pe marele actor. Acesta, stingherit de manifestaţia neaşteptată ce i se făcea, porneşte prin eşirea dintre prefectură şi primărie, dar ceata-l urmează dela distanţă, strigând: “uite Notara, uite Notara”.
Bietul Notara iuţeşte pasul, priveşte înfuriat înapoi, dar ceata creşte mereu, îl persecută tot mai persistent cu “uite Notara”. O ia pe uliţa târgului aproape în galop, priveşte înapoi speriat, până ce Providenţa îi scoate înainte o birje.
Salvat, se aruncă sus şi agitând bastonul, răcneşte: “Scapă-mă birjar! Mână, că mă mănâncă crăcălenii!”
Seara teatrul gemea. Din lojele de sus şi dela balcon i s'au aruncat pe scenă, drept omagii... portocale. În afară că era lăsata secului de Paşti, dar... totdeauna pe aci se obicinuia ca scamatorilor de prin circurile ambulante, ce opreau prin Caracal, să li se arunce portocale, drept admiraţie.
Astăzi avem altă lume!... Tempora mutantur.
